foto: © PhotogrAndra
...
Vrând-nevrând, mă calific în meseria de paznic. Cu normă întreagă, în trei ture. Cu pauze scurte. Fără libere, dar cu bonusuri zilnice constând în zâmbete, pupici, îmbrățișări și Momo.
Micul Dar a început să meargă [și-a dat drumul dezinvolt exact la un an de la botezul lui], iar noi stăm ca pe ace la fiecare clătinare și fiecare buf și poc de mobilă sau de podea. Eu închid ochii și mă rog să nu se fi lovit tare, iar el râde, se ridică și pornește din nou. E tare drăgălaș cum merge cu mânuțele înainte, ca un roboțel. Cu zulufii-i aurii și cu zâmbetul de înger, ne cucerește pe toți!
Momo sunt eu, mai nou mă strigă toată ziulica. Momo-n sus și momo-n jos. Să nu care cumva să lipsesc câteva minute, că deja începe să se miorlăie și să-i apară lacrimi de impresionare... Când apar se liniștește brusc furtuna. Întinde mâinile spre mine. Mo-mo-mo-mo!
Poate o să citesc și cartea lui Michael Ende cu ocazia asta.