26

 ...

Când vine vorba de vârsta lor, oamenii devin nostalgici... E interesant cum se schimbă perspectiva: copiii vor să fie mari, tinerilor li se pare că sunt bătrâni, iar cei de vârsta a doua afirmă că parcă nu sunt încă așa în etate, în timp ce aceia senini, cu părul și gândurile albe, sunt niște veritabili și sinceri copii.

Mi s-a mai întâmplat să fie ziua mea, să fiu întrebată cum mă simt, iar eu să nu știu ce să răspund sau să spun că mi se pare o zi ca oricare alta. Să încerc să o conștientizez ca pe ceva mai special și să nu reușesc pe tot parcursul ei. Cam așa a fost și doușasele meu: mare parte din zi acasă, cu Micul Dar. Cu ieșit în parc și activități cotidiene de mămică. Și cu multe mesaje și telefoane, desigur! Eu am fost cea care a insistat să nu mai organizăm nimic, invocând o oareșce oboseală și o dorință de a sta mai degrabă liniștită. Cu toate acestea, nu am putut să nu pregătesc nimic dulce, amintindu-mi și de faptul că anul trecut am fost tristă neavând tort. Vinerea mi-a pus un pic antenuțele creative la treabă, așa că pe seară am născocit repejor rețeta de trufacake [adică un fel de biscuit cu ciocolată, cu blat ca de cheesecake și cremă de trufe], pseudotort numai bun pentru noi și cei doi musafiri dragi apăruți pe seară. Cred că dacă n-ar fi venit nici ei m-aș fi întristat -  nici pomeneală de stat liniștită. Așteptându-i, mi-am dat seama că cel mai mare dar al nostru sunt oamenii dragi cu care ne putem împărtăși bucuriile și tristețile. Azi am înțeles încă o dată că amintirile se construiesc împreună!

La fix douășase de ani m-am simțit, într-un cuvânt, florară. Înflorită, adică.