paznicul Momo. ca pe ace.

foto: © PhotogrAndra

...

Vrând-nevrând, mă calific în meseria de paznic. Cu normă întreagă, în trei ture. Cu pauze scurte. Fără libere, dar cu bonusuri zilnice constând în zâmbete, pupici, îmbrățișări și Momo. 

Micul Dar a început să meargă [și-a dat drumul dezinvolt exact la un an de la botezul lui], iar noi stăm ca pe ace la fiecare clătinare și fiecare buf și poc de mobilă sau de podea. Eu închid ochii și mă rog să nu se fi lovit tare, iar el râde, se ridică și pornește din nou. E tare drăgălaș cum merge cu mânuțele înainte, ca un roboțel. Cu zulufii-i aurii și cu zâmbetul de înger, ne cucerește pe toți! 

Momo sunt eu, mai nou mă strigă toată ziulica. Momo-n sus și momo-n jos. Să nu care cumva să lipsesc câteva minute, că deja începe să se miorlăie și să-i apară lacrimi de impresionare... Când apar se liniștește brusc furtuna. Întinde mâinile spre mine. Mo-mo-mo-mo!

Poate o să citesc și cartea lui Michael Ende cu ocazia asta. 

vecinii de dinsus

...

„Piiiiisss! Piiiiiiisss! Piiiiiiiiissssuuu! Raaaaaaaa! Raaaaaa! Raaaaafffiiii!” - asta aud zilnic de ceva timp. 

Încerc să-mi dau seama când s-au mutat vecinii noștri de dinsus, dar nu pot să-mi amintesc.  Știu că anul trecut nu erau [de atunci am vag în minte doar imaginea unei fete tinere cu un bebeluș cam de vârsta Micului Dar], deci probabil au apărut cândva primăvara asta. Nu din neant, dar cine știe cum au fost pașaportați tocmai aici. Noi nu le știm povestea, dar spectacolul pe care-l dau zilnic ne e de ajuns...

Mama cam de 60 de ani și doi copii. Un băiat și o fată. Tânărul probabil e Raaaa, sau Raaaaffiiii - Rafael, mă gândesc - pe care-l strigă de aude toată strada. Pe ele nu știu cum le cheamă. Cert e că prima dată când am văzut cum mama aproape o târăște după ea pe fată, m-am cam speriat. Tunsă scurt, neîngrijită, cu haine rupte, murdare, total nepotrivite, și, detaliul cel mai șocant, cărând vreo două-trei păpuși bebeluș în brațe. Asta în condițiile în care pare să aibă între 20 și 30 de ani... Sunt bolnavi toți trei, nu încape îndoială. Mama, deși uneori pare că vrea să-i protejeze, face zilnic scandal, vorbește urât, țipă și altele... La un moment dat o zăream de câte ori ieșeam pe balcon venind tipa-tipa, în fusta ei neagră și lungă crăpată în spate până la genunchi, cu câte o cafea pe care o purta foarte tacticos [de-mi venea și să plâng și să râd] de la chioșcul de la colț până la ei acasă. Câteodată o mai văd cum își vâră degetele prin gratiile porții vecinei de vizavi să vorbească cu câinii. De foarte multe ori strigă mâța. Piiiissss, piiissss, piiiiiisssuuuu! Habar nu am dacă e a lor sau tot de prin vecini. Nu au curent, iar casa stă să se dărâme pe ei. Raaa s-a jucat săptămâni întregi cu brazi de Crăciun scoși de alții sau a rupt cutii lăsate pentru reciclat. Vedeam când coboram cu căruciorul haosul din curtea lor; acum, că e vară, îi mai acoperă verdeața.

Știu că nu am dreptul să-i judec, sunt bolnavi. Și mai știu și că nu ar trebui să-mi fie teamă de ei, că sunt inofensivi. Cu toate astea, nu pot să nu tresar când dăm de ei peste tot. Când mergem în parc îi văd, când ieșim cu căruciorul ori îi aud ciondănindu-ne, ori îi întâlnim la colț de stradă... În toată drama și harababura, ceea ce mă uimește cel mai tare e că, fără curent electric în casă, au totuși telefon mobil. Oare-l încarcă de la soare?

mac de mai

revedere înrodită, revedere mult dorită...

...

Prima amintire pe care o am despre ea, de aproape acum cinci ani: nu am putut să-i țin minte corect numele de familie. A doua amintire: am simțit nevoia să-i scriu o scrisoare, mă impresionaseră energia și entuziasmul pe care le răspândea în jurul ei. A treia amintire: mi-a răspuns la scrisoare mai repede decât aș fi crezut! A patra amintire: un plic gălbui-maroniu, mare, adus de muma [în cutia noastră poștală nu încăpuse și îl primise în mână] în care era ultimul număr al revistei FITS. Atât, că de acolo am pierdut numărătoarea. A urmat nenumărarea...

Dintre oamenii diamantini pe care-i cunosc, PollyAndra e titirezul, copilul-iubitor-de-stele, PhotogrAndra, Steluța, traficanta de artă, dăruitoarea... Într-adevăr, dăruitoarea! Puțini sunt cei pe care-i știu și dăruiesc cu atât de multă, cu nemăsurată bucurie. Cu atâta elan, cu sinceră prietenie!

De la finele lui 2014 ne-am văzut mai răruț [în ultimul timp din Paști în Crăciun, literalmente], iar de la finele lui 2015 n-am mai hoinărit cu pungi de Gusto în mână, pe străzile Sibiului, împreună, pentru simplul motiv că una era în Est, iar cealaltă în Vest. Cu toată distanța kilometrică, prietenia noastră a crescut ca un pomișor frumos. Fiecare l-a udat și l-a îngrijit cum a putut și cum s-a priceput...

E bine când dorul se transformă-n rod, când rodește. Când nu mai roade...

26

 ...

Când vine vorba de vârsta lor, oamenii devin nostalgici... E interesant cum se schimbă perspectiva: copiii vor să fie mari, tinerilor li se pare că sunt bătrâni, iar cei de vârsta a doua afirmă că parcă nu sunt încă așa în etate, în timp ce aceia senini, cu părul și gândurile albe, sunt niște veritabili și sinceri copii.

Mi s-a mai întâmplat să fie ziua mea, să fiu întrebată cum mă simt, iar eu să nu știu ce să răspund sau să spun că mi se pare o zi ca oricare alta. Să încerc să o conștientizez ca pe ceva mai special și să nu reușesc pe tot parcursul ei. Cam așa a fost și doușasele meu: mare parte din zi acasă, cu Micul Dar. Cu ieșit în parc și activități cotidiene de mămică. Și cu multe mesaje și telefoane, desigur! Eu am fost cea care a insistat să nu mai organizăm nimic, invocând o oareșce oboseală și o dorință de a sta mai degrabă liniștită. Cu toate acestea, nu am putut să nu pregătesc nimic dulce, amintindu-mi și de faptul că anul trecut am fost tristă neavând tort. Vinerea mi-a pus un pic antenuțele creative la treabă, așa că pe seară am născocit repejor rețeta de trufacake [adică un fel de biscuit cu ciocolată, cu blat ca de cheesecake și cremă de trufe], pseudotort numai bun pentru noi și cei doi musafiri dragi apăruți pe seară. Cred că dacă n-ar fi venit nici ei m-aș fi întristat -  nici pomeneală de stat liniștită. Așteptându-i, mi-am dat seama că cel mai mare dar al nostru sunt oamenii dragi cu care ne putem împărtăși bucuriile și tristețile. Azi am înțeles încă o dată că amintirile se construiesc împreună!

La fix douășase de ani m-am simțit, într-un cuvânt, florară. Înflorită, adică.

25 + 364

...

„Mama, cred că pe mine m-ai născut în mai multe zile!” - chiar așa i-am zis și la telefon. Mi s-a mai întâmplat și în alți ani să primesc urări și daruri anticipat [sau cu întâziere] de ziua mea și cu ocazia celor două aniversări, dar parcă acum e și mai și! 

Mi-a spus că mâine a primit liber și i-ar fi plăcut să fim împreună. Că încă-și amintește cât de mititică eram când m-a ținut prima oară în brațe și nu știe când au trecut acești 26 de ani... Că ar fi vrut să bem o cafea împreună [de fapt, eu ceai], că nu avem niciodată timp de răgaz... Și am oftat!

„Și ce-ai pregătit de ziua ta?” - m-a întrebat tata pe seară. I-am simțit nodul din gât și dorul. Am încercat să mi le-ascund pe ale mele și i-am spus despre nepregătire. Apoi am oftat în tăcere...

amintire printre pseudocactuși

...

O frumoasă după-amiază duminicală petrecută cu multe jocuri și bucurii în Parcul Copiilor. 

portrete de Florar

Instalatorul Broscorodel

...

        Dragă Micule Dar,

      Când a mai trecut o lună? Zburăm pe aripile zilelor ca frunzele arămite toamna, iar tu crești ca Făt-Frumos cel din povești... 

       Între timp ai rămas fără moț, dar e mai bine așa. Ești tot Zulufel, dar fără să-ți intre părul în ochi. Ai devenit mai sprinten. Te dai imediat jos din pat cât ai zice hop! și încerci să urci tot singur la loc. Ai învățat cuvinte noi. Bucuria mea cea mare - în noianul atâtor zile în care am picat frântă, mai ceva ca după sapă -  e că ai început să mă strigi mama. De fapt, e mai degrabă un maman - deși încă nu te-am învățat franțuzește.

      Ești un mare mic explorator! Și-am început să-ți zic și instalator, că mai nou inspectezi chiuveta de la bucătărie, obiectele sanitare din baie, dar și dedesuptul mesei sau al biroului. Cred că ți se pare interesant să descoperi și partea cea nevăzută, de multe ori te văd entuziasmat. Nici de bucătărit nu te lași, toate dulapurile cu farfurii, oale, tăvi, borcane, sticle și conserve trec prin câteva inspecții zilnice. Uneori, când nu mai am energie să le tot adun, leg butonii între ei cu sfoară, iar tu tragi cu putere, nedumerit de schimbare. 

     Dădace? Au încercat mătușicile, și pe rând, și împreună. Funcționează maxim două ore, apoi îți amintești de Laalaa și dacă nu mă ai prin preajmă începi să plângi cu lacrimi de crocodil. Și cu decibeli pe măsură. Așa se face că, întorși în graba mare de la Loving Vincent [căruia nu i-am mai văzut finalul], te-am găsit plângând „cu hohot și sughiț”, de cred c-au știut toți vecinii că noi ne-am dus la film. Ești mămos, dar deocamdată ce-ți pot face? Să te iubesc în continuare și să am răbdare...

     

așadar,

cu drag și cu răbdare, maman

zori Acasă

...

aș vrea un ceai

și-un minut de liniștire.

o pauză,

să mă îmbrățișeze-un gând de bine...

Zile-ntregi, nici nu mai știu câte... Atât am așteptat momentul în care să apuc să beau un ceai în tihnă, bucurându-mă de liniște, de lumină, de flori, de Acasă. De fapt, nu am apucat pentru că nu m-am mai apucat să mă trezesc în zori. M-am împiedicat de adormitul foarte târziu și de oboseală... Azi-dimineață însă m-am zorit și, văzând lumina care scălda balconul, nu m-am mai putut întoarce în pat. Am pregătit repejor un ceai, am luat Familia Ortodoxă și țuști! Acea jumătate de oră a fost neprețuită! Zorile m-au înseninat, iar cele citite cu mai multă voință m-au întrarmat!

Micul Dar - dirijor?

...

Când e copilul mic, oamenii mari din jurul lui - mai în glumă, mai în serios - își dau cu părerea despre ce va deveni. Fiecare îl vede altfel, fiecare vede altceva în el. Pe George l-au făcut și l-am făcut de toate, de la doctor la florar. Bineînțeles că alegerea-i va aparține, dar un lucru e deocamdată cert: îi place muzica foarte foarte mult și pare că o simte, o trăiește. Am observat asta împreună cu Dar, în repetate rânduri. Ne-am întrebat, desigur, pe cine ar putea moșteni, dar ramurile încă vii ale arborilor noștri genealogici nu au asemenea veleități, așa că ne-am gândit că poate o să fie el primul. 

Încă din sarcină, am ascultat multă muzică clasică și psaltică. Zilnic, ore întregi. Ca terapie. Ca medicament. Ca liniștire. În primele luni de viață ale lui George am ascultat și cântecele pentru copii [și am învățat un întreg repertoriu!], dar de ceva timp am revenit la clasică. Nu mică mi-a fost uimirea zilele trecute când am văzut cum a reacționat când a început Primăvara lui Vivaldi... Pur și simplu a săltat de bucurie, a lăsat deoparte ce făcea și parcă voia să țină ritmul muzicii. Apoi, văzându-mă pe mine clătinând din mâini, a început și el să facă la fel. Asta s-a repetat de fiecare dată când a mai auzit-o, se pare că e preferata lui. 

Dar văzuse dinaintea mea [așa se face că George a primit de ziua lui și un set de instrumente muzicale] și i-a încurajat curiozitatea cu oale, linguri și tot ce mai sună interesant prin bucătărie. Apoi, după experimentul cu Primăvara cred că am început să fiu și eu mai atentă la cum percepe el sunetele și ce face. Așa am observat că tralalește voios când ieșim cu tricicleta, când se joacă, atunci când mănâncă, iar când îl alăptez ridică o mână și face mișcări dirijorești. Să fie într-adevăr sămânță de muzician acolo? Om trăi și-om vedea!

ploaia-i cumsecade

...

Ploaia-i cumsecade! A împrospătat aerul încins de căldura atâtor zile, ne-a spălat pervazele și a udat florile de pe balcon. Pentru acest ajutor prețios o iert că ne-a gonit înapoi acasă și n-am mai mâncat înghețată de fistic.

Lăstărel Hodăielnicul

foto: © Dar

...

Ultima odaie în care a poposit Micul Dar în călătoria lui spre București [cu moț] și dinspre București [fără moț] a fost cea a bătrânei Căsuțe Curcubeu. L-a urcat acolo bunicul lui cel-mereu-pus-pe-joacă, iar el, micul explorator, bineînțeles că a fost încântat! Tare mult s-a bucurat și de plimbarea în roabă, de iarba cea înaltă, de Rex, de leagănul albastru din curte, dar și de toate celelalte lucruri pe care le-a descoperit zilele trecute.

Lăstărel pentru că-i încă un lăstar de om. Hodăielnic, adică umblă din odaie-n odaie. Așa l-a botezat muma cea aristocrată și am știut că-i vom păstra acest nume până ne întoarcem acasă. 

Cui nu-i place să călătorească? O călătorie te îmbogățește și te schimbă, mereu. Da, doar că nu e mereu ușor. Mai ales dacă de fusta ta stă agățat zi și noapte un bebe de un an pe care îl chinuie caninii de săptămâni întregi, iar tu nu ți-ai revenit după alte plecări recente. Să pregătești bagajul [în stil paporniță, cum faci singură haz de necaz] îți ia ore întregi, iar puțini sunt cei care știu că nu e vorba doar de două-trei body-uri. În general, oamenii știu doar că vii pentru scurt timp. Că vii și apoi iar pleci...

Timișoara. Severin. București. Sibiu. Timișoara. Peste 1000 de kilometri în cinci zile. Mai multe odăi, despachetări și împachetări, timp scurt, dar valoros, petrecut cu oameni dragi. După ce trece oboseala, va rămâne amintirea bucuriei. Ce face Hodăielnicul? Ei bine, de când nu mai are moț i s-a schimbat fizionomia, dar și-a păstrat năravul: se ține scai de mine, cerând Laalaa... Aaa, și bucuria cea mai mare, care să-mi alunge toate oboselile e că a început să mă strige mamamamam. Cu accent franțuzesc, cum glumește Dar.

neprețuit de Florar

...

Atât de multe lucruri sunt de vânzare în ziua de azi... Și printre atâtea prețuri, prețuri peste prețuri, răzbate neprețuitul. Clipele pe care nimic nu le cumpără. Iubirea, oamenii dragi. Liniștea locului din copilărie. Verdele lui Florar. Natura atât, atât de frumoasă...!