...
Datorită Elenei, mi-am amintit azi de rochia mea albă și de motanul doamnei Mutu. Nu mai știu cum îl cheamă; ori din cauză că nu mi-a spus, ori pentru că imaginația mi-a zburat prea departe când am intrat în apartamentul de la etajul unu. Gata modificată, o adusesem pe Reina acasă, dar pentru că oricum urma să merg să o îmbrac acolo, mi s-a dat ideea de a o lăsa cu o zi înainte la vecina. Nimic în neregulă, așa că am acceptat. Da, doar că vecina avea și un motan, iar eu, din motive care-mi rămân necunoscute, nu am fost niciodată prietenă cu pisicile. Mi s-a făcut inima cât un purice și am înghițit în sec. Am străbătut apartamentul vagon până la ultima cameră, unde, amabilă, doamna Mutu mi-a spus că pot lăsa rochia. Am întins-o pe pat să nu se șifoneze, iar dumneaei a adăugat că va închide ușa, iar motanul nu prea intră acolo. Eu, de teama gheruțelor, începusem deja să-mi imaginez cum o să se desfete patrupedul în straturile albe ale rochiei, sfâșiind-o. Urmarea era, bineînțeles, că eu aveam să mă trezesc fără rochie în ziua nunții. Ca să nu par din povestea cu drobul de sare, am încercat să-mi stăpânesc gândurile, să mă conving că nu are rost să fac caz din atâta lucru și, într-adevăr, motanul s-a dovedit cuminte. Mă întreb însă ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost ceva mai ghiduș...