...
Sunt ani buni de când mai port pantaloni doar ca pijama sau, uneori, în anotimpul rece, pantaloni plușați de casă. Asta în condițiile în care până în facultate abia de aveam una-două fuste și rochii. Nu vedeam nimic greșit în a mă îmbrăca mereu în blugi, mi se părea că mă simt lejer în ei și că mă reprezintă. Nu-mi puneam problema cât de puțin feminină arătam. Apoi, în urmă cu cinci ani, rânduindu-mi-se să ajung la un sfătuitor dintr-o bucată, am început, ușor-ușor, să caut fuste. Pe nesimțite, blugii au rămas uitați undeva în partea din spate a dulapului, până când am renunțat la majoritatea perechilor și le-am dat. [Îmi amintesc câteva momente amuzante în care mama și tata îmi spuneau: „Mai poartă și tu, tu copilă, niște blugi!”, nevenindu-le parcă să creadă că nu mai aveam. Apoi, un bun prieten, m-a întrebat la un moment dat: „Georgi, când o să fie zăpada până la genunchi tu tot fustă o să porți?”] Am mai avut una sau două perioade de câteva luni în care am alternat fustele cu pantalonii, până când, într-o bună zi, simțindu-mă prea închistată în perechea mea preferată de blugi, a triumfat fusta. Așa am învățat să redevin copilăroasă pentru că fustele sunt jucăușe, înflorate [preferatele mele], pline de viață, speciale. Au croiuri interesante și culori vii, sunt confecționate din materiale dintre cele mai diferite, uneori găsești buzunare ascunse tare folositoare, dar, cel mai important, în ciuda părerii generale cu care m-am confruntat, sunt foarte ușor de purtat. Nu vreau să conving pe nimeni de asta, dar pentru mine așa e. Se spune că e greu să fii femeie. Ei bine, da! Dar și frumos! Iar faptul că putem purta rochii și fuste mi se pare cu adevărat un privilegiu! De ce nu ne-am bucura de el cât mai des, zilnic?