...
Mama e cea mai puțin obișnuită cu mine, G. cea care gătește și altceva în afară de dolofane. Poate pentru că acasă nu găteam decât în cazuri excepționale [în special în vacanțe], nemaivorbind de faptul că erau rețete dintre cele mai la-ndemână. E o vorbă în popor care spune că nevoia te-nvață multe. Ei bine, la mine aceasta a apărut odată cu mutarea pe Stelelor, devenindu-mi exclusivă de la finele anului trecut. Abia atunci am înțeles că gătitul îți stimulează creativitatea. Că trebuie să încropești zilnic un meniu și, eventual, să fie și bun. Măcar comestibil, dacă nu chiar de „mâncat și noaptea-n pătură”. Am eșuat eroic de atâtea ori! În general e prea puțină sare, deși mie mi se pare a fi destulă. Uneori e un ingredient care nu se potrivește sau pe care Dar nu-l agreează foarte. Câteodată improvizez și nu iese tocmai o combinație strălucită. Când găsesc însă ceva ce ne place și-mi iese, fac rețeta săptămânal [cum e recent cu tarta din dovlecei și brânză sau fursecurile cu stafide]. Cu dulcele am experimentat cel mai mult în ultima vreme. Probabil corpul meu are acum mai multă nevoie de dulce ca să nu mi se termine bateriile; am preferat să fac eu ca să nu mai tot cumpărăm și să avem ceva în caz că ne bate cineva la ușă. Cuptor a venit cu vizitatori mai des, și, cu această ocazie am învățat un lucru important, și anume că, dacă pregătești o mâncare cu drag, oamenii simt. E ca și cum dragostea se impregnează în ea... Și ce frumos e ca dragostea să fie dăruită în gesturi simple, mici! Maturitatea îți aduce griji, dar te face totodată mai conștient că poți bucura ușor... Îmmmbucurarea a fost și rostul checului cu iaurt și mere, pregătit a doua oară. A adus zâmbete pe câteva chipuri, iar mie încă o lecție: dragostea se impregnează în tot ceea ce faci!