...
Suntem la bunici. La părinții bunici de la munte. Micul Dar doarme, îi priește aerul. Avem musafiri. Cei dragi vin pe rând să-l vadă. El doarme, așa că ei așteaptă să se trezească. Trec ore, și, cum asta nu se întâmplă, le dăm voie la plecare să-l privească puțin. Copii ajunși oameni mari stau pironiți secunde, minute să vadă minunea: un pui de om care face nani fericit.
Tata, astă seară: „vine lumea să-l vadă pe George ca-n pelerinaj”. Am râs, deși, dacă stau un pic să mă gândesc, chiar are dreptate. El e motivul care ne unește pe toți mai mult decât oricând...