...
„Oriîncotro mergeam, călcam peste strămoșii mei. Căci pământul văii mele erau oasele strămoșilor mei. Am aflat că morții prefac un câmp pietros și arid în pământ roditor. Oasele, prefăcute în pământ, urcă în seva trunchiurilor de arbori și devin mere, cireșe, piersici. De fiecare dată când mușcam dintr-un măr, mâncam din strămoșii mei. Pentru mine, strămoșii aveau acum un gust. Era gustul pâinii, al fructelor, al legumelor, căci ei erau în grâu, în porumb, în zmeură, în tot ceea ce mâncam. Cunoșteam parfumul strămoșilor, căci ei erau în trandafiri, în liliac, în busuioc și îl adulmecam în bujori. Cunoșteam culoarea lor. Când vântul înălța praful, îi ridica pe strămoși în vârtejuri. Până la nori. Și din nori strămoșii cădeau pe pământ în fiecare picătură de ploaie și în fiecare fulg de zăpadă. Strămoșii erau în frunzele copacilor, în lemn. Se aflau în apa pe care o beam. Casa noastră era făcută din strămoși, fiindcă ei se aflau în pământul din care erau plămădite cărămizile zidurilor. Erau în lemnul din care era făcut acoperișul casei natale, în lemnul porților, în lemnul scaunelor și al meselor. Strămoșii mei erau acoperișuri, pereți, uși, case, hrană și băutură.”
(Constantin Virgil Gheorghiu)