...
când Micul Dar doarme, stau cu urechile ciulite la orice sunet care mă-nconjoară [încercând, bineînțeles să fiu cât de silențioasă pot]. uneori mă mai sperie șuieratul straniu al lui Artidor sau plânsul vreunui alt copil de afară sau de pe scară. deschid ușor ușa de la dormitor și privesc atent timp de câteva secunde spre pătuțul alb. am de urmărit două semnale: ori toc-toc-ul care înseamnă că-și testează degețelele, ori piciorușele care se ridică lumânare pe deasupra păturicii puse ca să-l protejeze de aerul rece care vine din sufragerie. așa-mi dă de știre că s-a trezit, iar când mă apropii și mă vede, dacă e liniștit, mă întâmpină cu un zâmbet laaarg și un chiot de bucurie: ghiaaaaa!