...
Nu pot să nu mă întreb de ce unii băieți ajunși la maturitate fug de responsabilitate. Unii băieți ajunși bărbați, vreau să zic. Fug de întemeierea unei familii și dau din colț în colț când sunt întrebați de subiect, asta deși au prietenă de ani de zile, iar fata, bineînțeles, așteaptă și tot așteaptă să fie cerută. Tu, pe de altă parte, ai fost un hotărât, dovedindu-ți firea de domn Perfect Simplu! Mi s-a părut amuzant când mi-ai povestit că te-ai întâlnit recent cu un fost coleg pe stradă și i-ai spus că te-ai însurat, iar el te-a întrebat: „Păi, ce te-a apucat?” Adică e anormal ca după douăzeci și cinci de ani să te căsătorești dacă ți-ai găsit jumătatea? Mă întreb ce ai mai putea aștepta în acest caz... Să treacă viața? Mă întristez gândindu-mă la toate aceste povești de dragoste neoficiale. Sunt niște pseudopovești de fapt. Niște povești care se pot încheia în orice moment pentru că cei doi îndrăgostiți se pot dezîndrăgosti când li se năzare și pot începe imediat o altă poveste de dragoste. Nu există așa ceva! Jumătatea, sora sufletului tău, e una singură! Ori iubești, ori... nu știu! Și dacă iubești, îți păzești iubirea. Îți păzești iubita și vrei să-ți fie alături întru veșnicie. Ei bine, asta se poate doar prin căsătorie...