...
Să scriu că am avut o sarcină atipică ar fi același lucru cu a spune că oamenii sunt diferiți. Cred că e ceva cât se poate de normal ca organismul să reacționeze altfel într-o aceeași situație. Am avut, poate, mai multă vacanță decât alte viitoare mame, dar asta din cauza Doamnei Moglob, pe care am resuscitat-o cinci luni la rând prin transfuzii care să-l ajute pe Micul Dar. Așadar, vizita de câteva zile într-un salon alb a fost cam singurul obstacol greu cu care a trebuit să mă lupt. B168, cum obișnuim să-i spunem, a crescut în parametri normali, neaducându-mi schimbări radicale. Nu am mai simțit nevoia de a bea cafea, așa că am renunțat la ea [probabil o să revin la acest obicei când va fi nevoie]. Am mâncat în continuare dulciuri, dar și multe fructe [în special banane și mere, multe banane și mere] și, din când în când, am mai apelat și la miraculosul suc de sfeclă roșie. Nu am avut grețuri decât foarte puțin mai pe la început și nici pofte [mi s-a părut amuzant să fiu întrebată în țâșpe rânduri dacă vreau să gust ceva, nu care cumva să-mi fie rău altfel]. Raportându-mă la mine aș putea spune că sunt doar mituri, deși știu destule cazuri în care s-au dovedit adevărate. Nu cred că e vorba de tipic și atipic, ci doar de faptul că avem organisme diferite...
Iată că de mai bine de trei luni sunt în „vacanță” [cea mai lungă vacanță avută vreodată?] - dar nu-mi amintesc de vreo zi în care să mă fi plictisit. Asta pentru că pur și simplu nu a fost cazul! În tot acest timp Acasă a prins viață, și s-a întâmplat relativ repede datorită ajutorului primit de la părinți, frați și prieteni [dacă n-ar fi fost ei, n-am fi reușit...]. Așa se face că l-am plimbat pe Micul Dar prin toate magazinele posibile de decorațiuni interioare și de materiale de construcții - uneori cu roade imediate, alteori cu căutări îndelungate și răzgândiri nenumărate. Ne-am mutat lucruri din trei părți, și nu a fost chiar ușor să le sortăm și să le chitim pe toate. Am avut parte și de unele neașteptate surprize, dar aparenții brontozauri s-au dovedit probleme rezolvabile datorită răbdării lui Dar. Paginile lui Van Gogh le-am vizitat mai răruț, dar important e că am început și că acum știu ce presupune munca la castelul de nisip. Cu Albra m-am împrietenit cât de cât, deși recenta experiență cu șervetele m-a făcut să mă întreb ce-ar crede bunicul văzându-le așa trapezoide și cu franjuri nedoriți la margini... Nu am renunțat la scrisori și la vederi, deși, inevitabil, timpul nu mi-a mai permis să scriu așa cum obișnuiam în facultate. De citit, am citit oscilant, între răgazuri. De gătit, am gătit mâncăruri relativ simple, deși nu întotdeauna reușite din pricina improvizatului - măcar e bine că primesc de fiecare dată feedback constructiv.
Am ajuns la 39 de săptămâni. Nu știu câte zile mai sunt, dar resimt cele 3,2 kg care se îngreunează zilnic înlăuntru-mi. Mișcările ghidușe au început să doară uneori, și am febră musculară la picioare în unele seri de parc-aș urca pe Suru. Cea mai mare rămâne însă curiozitatea. Cum și când o să fie? Mult nu mai e, în orice caz...