spre însuflețire

...

În a doua parte a liceului mă reapucase dorul de desen mult exersat în copilărie, așa c-am început să fac desene naive, cochetând din când în când cu gândul că poate-poate voi urma o facultate de design de interior. Lucrurile s-au rânduit însă altfel și nu a fost așa. Nu regret deloc alegerea Literelor [asta s-a întâmplat doar în primul semestru, când nu-mi găseam locul - credeam eu pentru că nu plecasem la Cluj], m-aș înscrie din nou și din nou dacă mi s-ar mai oferi șansa... Între timp, degetele mi s-au dezobișnuit de jocul cu creioane; acum însă pot fi co-designer al lui Acasă, deși ziua de sâmbătă m-a învățat că nu e chiar așa ușor precum credeam la început, răsfoind [ca un copil-care-vrea-și-de-aia-și-de-ailaltă] de pe canapea o revistă ikea sau uitându-mă pe visuell.ro. Cred totuși că cel mai important lucru pe care-l învăț din toată povestea asta de însuflețire a patru pereți compartimentați e cunoașterea și mai îndeaproape a lui Dar, care are infinită răbdare cu fiecare detaliu și infinită răbdare cu mine... 

deasupra vatei de zahăr

...

I-aș fi făcut cu mâna lui Suru dacă aș fi știut că am trecut pe deasupra lui sau pe lângă el [e foarte probabil să fi fost așa]. E interesant să prinzi a zbura fără să ai aripi, mai ales când călătoria durează cât cea pe care o făceai în liceu dimineața cu autobuzul. E frumos să fii deasupra munților și să le admiri crestele ninse [asta dacă te lasă perdeaua pufoasă de nori]. E frumos să traversezi țara de la vest la est într-un timp atât de scurt, mai ales dacă e și cu folos...

25 x 25

...

A fost o săptămână plină, atât de plină încât parc-ar fi trecut o lună de când am primit-o pe Albra [noua „jucărie” prin care-mi voi scoate imaginația de la hibernat] - și acel moment a fost abia luni după-amiază. Am văzut între timp atelierul Elenei căpătând altă aranjare, am cusut zeci de pense [nu sunt ele chiar my cup of tea, cum ar spune englezul - dar a fost cu folos], am început curățarea iei comoară, am primit scrisoare din Würzbug, am ascultat-o pe Urania Cremene vorbindu-ne despre situații amuzante [sau uneori mai puțin amuzante și ceva mai greu de gestionat] în care copiii își pot pune părinții, am început să mâncăm clementine [destul de multe, Micului Dar îi plac], am ascultat colinde și-am fost cuminți bând suc de sfeclă roșie în fiecare zi. Azi am fost să vedem ce se mai întâmplă pe planeta B168. Se pare că acolo sunt toate bune și că singurul locuitor e fericit explorând împrejurimile. După aproape o lună „de numărat stele” din partea lui Dar, acum știm că șederea pe Stelelor e chestiune de zile...

La multe! Restul e bucurie... 

citatul zilei

...

„Cum ați putea voi bănui câte lumi mișună într-o rază de soare, câte lupte se dau într-o gaură de furnici, câte dureri ascunde o inimă de mamă trudită și câte daruri se pot naște într-un suflet de copil!”

(Panait Istrati)

Fetița care se juca de-a Dumnezeu

...

„Scrie bine, dar cartea are un final trist. Un final care o să te întristeze...” - asta mi-a spus Șandreea în urmă cu o lună în Cărturești când am întrebat-o despre romanul Fetița care se juca de-a Dumnezeu al lui Dan Lungu. Nu-i nimic, o să-l citesc pentru stil! - mi-am spus atunci făcând pe ghizdava. A sosit prin poștă în seara în care am fost prima oară să-l vedem pe Acasă, îmi amintesc că Dar avea ghiozdanul greu și inițial nu mi-am dat seama că e plin cu cărți... 

Mi-a plăcut pentru că prezintă povestea din mai multe perspective, creionând mai multe tipologii umane. Nu poți să nu te înfiori când citești prin ce situații pot trece românii dincolo pentru a câștiga o pâine. Unele povești chiar sunt un fel de râsu-plânsu. Pe de altă parte, e o carte atât de tristă pentru că e atât de verosimilă. Pentru că paginile ei deapănă povestea atâtor zeci de mii de copii ai căror părinți sunt plecați să lucreze în străinătate pentru a le asigura un trai mai decent. Știu destule cazuri asemănătoare Rădiței [fetița personajul principal din poveste], la care, gândindu-mă acum dintr-o perspectivă mai profundă, nu am putut să nu mă întristez. Ce adevărate drame se pot petrece în sufletul unui copil pentru care mama [sau tata] devine doar o voce, o promisiune de întoarcere care se prelungește mereu din cauza planurilor de bunăstare... [Într-o oarecare măsură pot înțelege suferința, deși tata pleca doar câte trei luni pe an când eram noi mai mici - de obicei toamna sau iarna. Mi-au rămas întipărite în minte momentele sfâșietoare din ziua plecării, sau clipele în care primeam scrisoare de la el, iar când ne-o citea mama plângeam toate trei de dor...]

Dacă m-a ajutat să înțeleg ceva această carte, e importanța unității familiei. Faptul că banii și cadourile, fie ele și cele mai scumpe lucruri din lume, nu pot cumpăra sau înlocui dragostea părinților. Un copil are nevoie de cineva care să-l asculte, care să-l înțeleagă, care să-i arate afecțiune, are nevoie de mama și de tata, de amândoi.

O recomand, deși e o carte atât de tristă pentru că e atât de verosimilă.

trecut-au anii...

...

                Dragă Yesvember,

        Când au trecut anii? Când te-ai făcut așa mare? De patru ani știu sigur că n-am mai fost acolo de ziua ta... [Îmi scapă un oftat surd, un oftat mut...] Te-aș întreba în ce clasă ești, dar ai trecut de mult de numărătoarea cea veche... Oare anul ăsta te-ai mai uitat la Sweet November? Oare ți-ai decorat camera în spiritul Crăciunului? Probabil că încă n-ai apucat, dar colinde nu am niciun dubiu că ai ascultat. Știu că ți-ai dorit cadou timp, mai mult timp. Eu m-aș fi bucurat doar să te pot îmbrățișa. Îmi stă un nod în gât; e vorba de altădată a tatei [pe care ne-o spunea când ne ciondăneam], și anume c-o s-ajungem să ne dorim...

                                                                                                                                                   cu dor, G.

o dramă care nu e singulară

...

„Din mama nu mai rămăsese decât vocea. Mâinile ei dispăruseră, foșnetul rochiei și fâșâitul părului pieptănat în fața oglinzii nu mai erau nici ele. Nici de mirosit nu mai mirosea în nici un fel, nici a parfum, nici a gogoșele, nici a ojă, nici a nimica. Picioarele parcă îi intraseră în pământ, iar fața îi rămăsese doar într-o fotografie, dar trăsăturile începuseră să se tocească de atâta mângâiat. Uneori visa că ovalul feței a rămas curat, alb, iar ea scrie în el frumos, cel mai frumos posibil, Mama.

  Mama nu mai era decât o voce care îi spune mereu că vine cât de curând.” 

(Dan Lungu, Fetița care se juca de-a Dumnezeu)

107

...

Weekendurile noastre sunt dintre cele mai variate! Ieri dimineață ne gândeam uimiți că deja a trecut o săptămână de la vizita vieneză și nu ne venea să credem când... Acum a fost petrecere în pijamale. Nu neapărat așteptată, dar în cele din urmă acceptată [ca să-i venim din nou de hac nestatorniciei hemoglobinei]. 

Mi s-a părut șoadă mama astă seară când ți-a mulțumit. [Nu știu de câte ori a făcut asta în cei doi ani și câteva zile...] Cred că și ție ți s-a părut la fel pentru că nu ți-ai putut conteni zâmbetul. La telefon simt din voce, iar când mergem acasă văd că o dor cei aproape 300 de kilometri, dar, pe de altă parte, își dă seama că sunt pe mâini bune. 

Cele două zile, așteptarea lui A2+, împunsăturile de ac au trecut mult mai ușor împreună. Am răsfoit Ikea și ne-am făcut planuri pentru Acasă, iar în răstimpuri mi-ai citit din povestea Rădiței. Te-a prins și pe tine un pic, deși ai zis că deocamdată o să continui cu lecturi mai practice. Inevitabil, de acum încolo, când o să citesc în gând cartea, o să-mi amintesc pe fundal vocea ta...

Vezi tu, mă bucur mereu când îți descopăr noi și noi locșoare pline care umplu golurile mele...

our Vienna is a friend

...

Să pleci vinerea după lucru și să te întorci duminică seara târziu dintr-un oraș situat la câteva sute de kilometri pentru că așa ți-ai propus într-o scrisoare acum ceva timp [și pentru că ți-ai dat seama că numai așa mai poți petrece câteva ore cu un prieten draaag] poate părea oamenilor mari un moft... Ei bine, nu și nouă! Am fost puțin obosiți [ghidul nu a putut să nu observe asta], dar ne-a priit vizita! Sherlock nu s-a lăsat mai prejos, și ne-a plimbat prin toate locurile pe unde-ar fi putut să ne ducă într-o zi... De data asta am văzut o parte din Schonnbrünn și pe dinăuntru, ne-am plimbat cu metroul care merge ceas, am mâncat specialități vieneze la Einstein, o gelaterie al cărei nume nu l-am reținut, Vapiano și la Centimeter, am trecut și pe la Demmers și Manner [fără de ei nu se putea] și ne-am bucurat de orele petrecute împreună! La Albertina nu a fost timp fizic să intrăm, deși recunosc că mi-a făcut cu ochiul afișul de la fiecare colț de stradă... Trebuia să rămână ceva și pe altă dată! E bine să ai prieteni buni ghizi în orașe așa mari! Le descoperi prin ochii lor și ai parte de ce-i mai bun! 

Mulțumim, dragă Sherlock! 

Vienna waits for you

Viena, Prier 2013

...

Au trecut trei ani jumătate; o viață de schimbări pentru amândoi. Abia acum, revăzând fotografiile de atunci, mi-am dat seama cât de multe sunt altfel... Ceea ce contează e că prietenia noastră a rezistat anotimpurilor de tot felul - atât soarelui, cât și frigului și ploilor. Am insistat să dăm o fugă acolo nu pentru oraș, ci în special ca să revăd un om drag. Să revedem un prieten de suflet și să ne bucurăm de compania lui. Dacă n-ar fi oamenii, locurile n-ar spune nicio poveste...

Micul Dar și puradeii

...

Acum nu, dar peste ani ar putea fi un veritabil titlu de povestire... Deocamdată Micul Dar s-a amuzat destul de mult pe planeta B168 auzind ce năstrușnicii născocesc ai lui părinți. Tot ce știu despre el până acum e că e-n creștere. Mișcările nu-i sunt atât de puternice încât să i se cutremure întreaga planetă și să se simtă și la suprafață. Știu că s-a bucurat vinerea trecută și că i se transmite și lui fericirea noastră. [Vorba Tâlvanei, doar i-am găsit loc de alergat!] Simți că ți se umple inima când intri într-un loc pe care ți-l poți imagina ca devenind al tău, ca devenind Acasă... [Acasă pe care încă nu-l locuiești e ca un pom tânăr, care se pregătește să dea rod pentru prima oară.] Odată cu toate calculele, ți-ai amintit de Micul Prinț și de businessman-ul care număra stele doar pentru a le deține. [Bine că nu ești un serios în sensul acela!] Eu rămân la planurile decorative, visând la mașina de cusut pe care încă nu am găsit-o. Rămân la bucuria de a-mi folosi neuronii pe care-i capăt zi de zi și înspre a învăța lucruri noi, oricât de mici ar fi ele. Rămân la entuziasmul că anul acesta poate vom putea primi colindători, Acasă...