...
sunt o plămadă de contraste. parcă nu m-aș desprinde încă de oraș, deși încep să simt din ce în ce mai des că aripile mi-ar zbura undeva la sat. într-un loc liniștit cum e grădina de acasă, după care am tot tânjit zilele astea [cu toate că tata mi-a spus că și acolo e frig - poate mai frig decât aici - și plouă]... ieri seară, venind spre casă, m-am oprit câteva secunde în fața unui zarzăr înflorit din apropierea intrării Zânelor. l-am privit ca pe cea mai mare minune a lumii. oarecum chiar așa l-am simțit - acolo, pe marginea trotuarului, stingher în mijlocul agitației citadine. veghea. rezista. e printre primii vestitori ai revenirii la viață a naturii... nu știu ce simte el, dar aripile mele bat. se zbat. caută. un rost care te crește e bun, dar dacă nu te odihnește pe deplin, e provizoriu. tu-mi spui în fiecare zi că ține de noi să ne facem viața un Rai. deocamdată, să așteptăm primăvara. înainte să reușească să zboare, aripile trebuie să se întărească...