...
- cum e? îți place? cum ți se pare? s-a întâmplat ceva? de ce stai nemișcată? întoarce-te puțin, să-ți dai seama cum îți vine...
- ... sunt bine. sunt vie.
cam așa a decurs prima mea întâlnire cu o rochie albă [am pus articol nehotărât pentru că n-am simțit c-ar fi cea aleasă; îi lipsea acel ceva, un nu-știu-ce care să mă convingă]. bănuiam oarecum că n-o să fie ceva ieșit din comun nici la această expoziție, dar aveam alături două perechi de brațe grijulii care mă urneau să aleg câteva modele care-mi plac și să încep să probez. în cele din urmă, m-am hotărât asupra uneia destul de drăguțe. întâi cercurile, apoi mâinile sus, după care, în doi timpi și câteva încheieri de nasturi, m-am văzut îmbrăcată în alb. pusă pe un piedestal, în fața unei oglinzi. nu era rochia mea, asta știam sigur. dar era prima oară când probam o rochie de mireasă... inima-mi bătea stupefiată, aproape ca-n primele dăți când mă luai tu de mână... uneori am impresia că majoritatea fetelor visează încă de mici la rochia lor de mireasă. nu-mi mai aduc aminte, dar poate că, într-o oarecare măsură, și eu am făcut la fel. nu am un răspuns exact despre cum vreau să fie. știu că atunci când o s-o găsesc, voi ști că e pentru mine. azi am fost stupefiată de ceea ce am simțit. cum să-i fi explicat doamnei vânzătoare ce se petrecea înlăuntrul meu? ea știa lucrurile practice: că nu-i bine să te uiți la multe, mai ales dacă nu ști ce vrei; că acum e mai ieftină [deși mie mi se părea o mică avere]; că trebuie să te exprimi prin cuvinte, pentru că altfel nu ești înțeles... am mai probat două [de la standul unde miresele se schimbau pe bandă], dar nici măcar n-au egalat-o pe prima. mai căutăm. mai e timp...