...
„Am descoperit că eram mai iubiți decât credeam, din moment ce ni s-a mai dat încă o viață.”
(Ana Blandiana)
Azi am citit povestea despre „Casa din afara istoriei” a doamnei Ana Blandiana. Am resimțit printre rândurile descrierii casei din Comana aceeași gingășie și căldură a cuvintelor pe care mi-o transmit poeziile dumneaei. Pagină cu pagină, am regăsit-o pe autoare deschisă în a împărtăși entuziasmul transformării unei locuințe decrepite într-un locșor idilic, propice scrisului și observării naturii: „anii petrecuți la Comana, după ce pierduserăm totul, au reprezentat bucuria de a descoperi că tot ce e firesc e miracol. Astfel, vieții noastre de intelectuali și orășeni dependenți de istorie i s-a mai adăugat un plan. Acolo, nenorocirile, spaimele, umilințele din viața curentă apăreau aproape derizorii, raportate la felul în care - de mii de ani - o sămânță cât o gămălie de ac pusă în pământ face frunze, și flori, și fructe, și din nou semințe.” Povestea e mângâietoare și hazlie [datorită ghidușiilor de amenajare imaginate de proprietara scriitoare] și în același timp destul de tristă, căci spre final descrie și o parte din schimbările suferite de viața satului după 1989.
Îți las mai jos alte câteva pasaje care mi-au plăcut și-ți recomand, bineînțeles, să citești în întregime textul când îl găsești [este fragmentul doamnei Ana Blandiana din antologia „Casele vieților noastre”]
„Așa cum în vechime țăranii schimbau numele copiilor bolnavi ca să le schimbe astfel destinul și să-i salveze, noi am hotărât să ne schimbăm viața ca să dăm un sens faptului că fuseserăm salvați.”
„În casa, curtea, livada, via de la Comana, timpul avea două dimensiuni: scrisul și grădinăritul. Scrisul era măsurat prin cărți, iar ceea ce ținea de pământ, prin anotimpuri, iar dintre acestea toamna era cea mai importantă.”
„[...] un loc în care am învățat că timpul nu este alcătuit numai din secolele care formează istoria, ci și din clipele care formează destinul efemeridelor. Și că adesea polenul posterității se așază pe acestea din urmă. Comana nu a fost pentru noi un paradis, ci o capsulă protectoare față de lipsa aerului respirabil din jur.”
„Era atât de luminoasă, încât te obliga să te luminezi și tu. Și îmi amintesc momente lungi, după ce soseam de la București, în care așteptam - așezată la masa de scris de sub fereastra deschisă, prin care ramurile corcodușului intrau cu dezinvoltură până deasupra paginilor - să se scurgă, ca o murdărie, întunericul adus și să se facă lumină în mine. Apoi începeam să scriu și cine știe dacă din ultimii douăzeci de ani nu ar trebui să adaug vieții mele doar orele acelea de lumină și singurătate, cuantificabile în pagini, orele din afara istoriei.”