...
„Il n'y a rien de plus réellement artistique que d'aimer les gens.”
[Vincent Van Gogh]
Fiecare are durerile lui; iată concluzia la care am ajuns în ultimele zile. Nu e doar o ipoteză, mi s-a confirmat prin exemple și exemple: oamenii mari sunt cu toții niște purtători de dureri. Unii și le duc cu demnitate, în tăcere. Aproape că nu-i știe nimeni [poate doar Bunul Dumnezeu...]. Nu se vaită niciodată. Își scuză cearcănele și trădările feței prin cine știe ce motiv și schimbă abil subiectul dacă încerci să-i descoși. Nu au niciodată timp să meargă la doctori; sau nu consideră că e îndeajuns de grav încât să le bată acestora la uși. Se trezesc devreme și adorm târziu. Se lasă deoparte ca să le fie bine altora. Zi de zi, săptămână de săptămână, luni întregi, ani. O viață...Pe de altă parte, mai sunt și alții care „nu mai pot”. Din orice țânțar fac armăsar și-și plâng de milă neîncetat. Somnul nu e de-ajuns, mereu îi nemulțumește ceva, iar ceea ce au nu e, în niciun caz, suficient. „Să ne venim în fire!” Viața nimănui nu e roz. Cu toții avem dureri, dorințe care nu se îndeplinesc neapărat când am vrea, nici cum am vrea. Nimeni nu e perfect, mereu e loc de mai bine. Mereu rămâne ceva de corectat, ceva de învățat, ceva de curățat, ceva de rearanjat în inimă... Fiecare are durerile lui. Unii și le ascund bine în tainiță, alții și le strigă în auzul lumii. De inevitabil mă fac și eu om mare, măcar să-ncerc să nu uit diferența dintre încet și tare...