le mot sans nom

...

c'est soir et cette chanson me rappelle de toi.

șase

...

Dragă ochiul-boului,

N-am uitat de ziua ta [doar urmează imediat după a lui Ștrămpănel], dar astăzi m-am transformat într-un melc polar [datorită Polarului]. Am redevenit frigurindă [că nu mai știu dacă mi-e cald, dacă mi-e frig, dacă mi-s picioarele înghețate și mâinile reci, dacă spatele anchilozat ori gâtul înfrigurat...]. Am fost apatică cu toată lumea [pot face asta chiar și fără cuvinte]. N-am mai scos bateria ceasului verde, dar iarăși mi-am mutat postul de lucru de câteva ori [în căutarea unui colț liniștit și pentru a scăpa de bazbuducul nestatornic]. N-am terminat, căci, după cum ți-am spus, de azi-dimineață și până acum am înaintat ca un melc. Îți mulțumesc că ai rămas cutie păstrătoare și mă întorc la traductologie...

cu litere mici,

G.

un deceniu de copilărie prelungită

...

când ți-am văzut obrăjorii zâmbind fericiți azi-dimineață, am înțeles încă o dată că ai venit ca o minune în viața noastră, să ne prelungești tuturor copilăria...

și dacă timpul trece, nu e în zadar...

...

„Car je te l’ai dit, l’ami dans l’homme c’est la part qui est pour toi et qui ouvre pour toi une porte qu’il n’ouvre peut-être jamais ailleurs.” 

(Antoine de Saint-Exupéry)

astăzi, după ce dis-de-dimineață am vrut să renunț [dacă nu mi-ai fi amintit că am de dansat, sigur aș fi găsit un pretext îndeajuns de solid să rămân prin preajma sobei] văzând zăpada necontenind afară, eu și Polarul ne-am împachetat și ne-am dus să-i facem o vizită domnului Faulkner. portretului de lângă fereastra uriașă, voiam să scriu. parc-a trecut un secol de când n-am mai fost pe-acolo... aceeași liniște dintotdeauna, cu pași răzleți ai câtorva studenți de la medicină. parc-au fost în altă viață toate zilele din facultate petrecute acolo. parcă m-aș fi întors dintr-un altfel de Erasmus, deși multe grade s-au rotit de atunci. acum, acasă ești tu.

și dacă timpul trece, nu e în zadar. și dacă o să creștem, e spre bine. după îmbrățișarea înrourată cu dor a Hoaței, m-am gândit că poate, la un moment dat, peste ani, o să am șanse la o carieră de descoperitor-de-oameni. deocamdată adun experiență.

15*25

...

- consimți?

- consimt.

la multe, Dar!

un examen de chez nous

...

te fait connaissance avec de telles fragments:

   „Au-dessus de nos divisions je l’ai trouvé et suis son ami. Et puis me taire auprès de lui, c’est-à-dire n’en rien craindre pour mes jardins intérieurs et mes montagnes et mes ravins et mes déserts, car il n’y promènera point ses chaussures. […]

     L’amitié est d’abord la trêve et la grande circulation de l’esprit au-dessus des détails vulgaires. Et je ne sais rien reprocher à celui qui trône à ma table. Car sache que l’hospitalité et la courtoisie et l’amitié sont rencontres de l’homme dans l’homme. Qu’irais-je faire dans le temple d’un dieu qui discuterait sur la taille ou l’embonpoint de ses fidèles, ou dans la maison d’un ami qui n’accepterait point mes béquilles et prétendrait me faire danser pour me juger?”

(Antoine de Saint-Exupéry, Citadelle)

cu iz geratic

...

nu e zi care să semene întru totul cu cea care a trecut, nici cu cea care va veni. zilele sunt asemenea oamenilor: uneori par la fel, dar nu sunt. oamenii sunt ca zilele: găsești adesea puncte asemănări între ei, dar de fapt sunt foarte diferiți. eu sunt ca marea [învolburată și neînțeles de agitată, apoi liniștită...], iar tu ca oceanul [nimic nu-ți neliniștește adâncul...]. o astfel de zi joioasă e plină-ochi, că nici nu știi cum s-o descoși să-ți mai amintești când a început exact. nu ai uitat încă de gerul matinal care ți-a înroșit și înghețat nasul, nici de proiectul care a dispărut pentru câteva minute exact când verificaseși ultimele detalii, nici de vizita la „poștașul lui Doamne Doamne”, nici de cea la „muzeograful” cel rezervat pentru a-i cânta la mulți ani...

poveste fără de sfârșit

...

acum trei zile:

[el] - felicitări, nu mai mănânci ciocolată, dar ai descoperit biscuiții negri cu cremă albă!

[ea tace, se știe vinovată] -...

ieri:

[ea, cerșind ceva dulce] - hm, parcă iarăși mi-a scăzut glicemia...

[el, surâzând, caută în geantă, de unde scoate niște ambalaje goale*] -azi am primit Bucuria, și m-am gândit și la tine. uite, am păstrat ambalajele!

[ea, după ce mâncă patru jumătăți de bomboane Bucuria] - am zis că nu mai mănânc ciocolată; dar astea au fost bomboane, nu ciocolată, nu-i așa?

[el râde] -...

[ea] - de ce râzi? 

[el] - păi, de ce-ți poate născoci mintea...

astă-seară:
[el] - o pauză de cinci minute?
[ea] - aș mânca ceva dulce.
[el] - o ciocolată? [deschide sertarul unde are ciocolată dublineză și rupe tableta pentru Ciulinele cel așteptând]
[ea] - și mi-am promis că nu mai mănânc...

*ambalajele ascundeau înlăuntru-le patru jumătăți [trei-sferturi, mai degrabă] de Bucurie.

„consimțire”

...

totul

a început de la

stupefiat,

și ascendent,

clasă de clasă,

a continuat.

acum

consimt

la împreună pregătire:

ne-așteaptă multe de făcut

nainte de nuntire!

64

...

azi 

aproape că nu mai știam

unde rămăsesem cu numărătoarea.

am calculat pe degete,

ca un copil mic,

până să regăsesc

împletitura 

unde șirul aștepta. 

abia când te-am văzut 

mi-am dat seama

cât de dor 

să mă iei în brațe

îmi era...

...

„Copii, faceți-vă o platoșă. Eu nu pot să vă spun mare lucru, pentru că fiecare om are destinul lui și are un raport al lui interior cu propriul destin. Dar construiți-vă o platoșă a voastră și această să fie o platoșă a seninătății, a dragostei pentru toată creația, pentru tot ceea ce se află sub soare. Să vă fie gândul pe verticală!”

(Zoe Dumitrescu-Bușulenga - Maica Benedicta)

sunt[em]

...

datorită ție îmi descopăr mereu noi și noi intrânduri în inimă. uneori regăsesc uși nedeschise de ceva vreme, alteori ferestre-de-simțământ-aparte... ca să fiu, îmi e de ajuns să știu că ești.

despre purtătorii de dureri

...

„Il n'y a rien de plus réellement artistique que d'aimer les gens.” 

[Vincent Van Gogh]

Fiecare are durerile lui; iată concluzia la care am ajuns în ultimele zile. Nu e doar o ipoteză, mi s-a confirmat prin exemple și exemple: oamenii mari sunt cu toții niște purtători de dureri. Unii și le duc cu demnitate, în tăcere. Aproape că nu-i știe nimeni [poate doar Bunul Dumnezeu...]. Nu se vaită niciodată. Își scuză cearcănele și trădările feței prin cine știe ce motiv și schimbă abil subiectul dacă încerci să-i descoși. Nu au niciodată timp să meargă la doctori; sau nu consideră că e îndeajuns de grav încât să le bată acestora la uși. Se trezesc devreme și adorm târziu. Se lasă deoparte ca să le fie bine altora. Zi de zi, săptămână de săptămână, luni întregi, ani. O viață...Pe de altă parte, mai sunt și alții care „nu mai pot”. Din orice țânțar fac armăsar și-și plâng de milă neîncetat. Somnul nu e de-ajuns, mereu îi nemulțumește ceva, iar ceea ce au nu e, în niciun caz, suficient. „Să ne venim în fire!” Viața nimănui nu e roz. Cu toții avem dureri, dorințe care nu se îndeplinesc neapărat când am vrea, nici cum am vrea. Nimeni nu e perfect, mereu e loc de mai bine. Mereu rămâne ceva de corectat, ceva de învățat, ceva de curățat, ceva de rearanjat în inimă... Fiecare are durerile lui. Unii și le ascund bine în tainiță, alții și le strigă în auzul lumii.  De inevitabil mă fac și eu om mare, măcar să-ncerc să nu uit diferența dintre încet și tare...

...

„Tout au bout de ce long effort mesuré par l’espace sans ciel et le temps sans profondeur, le but est atteint. Sisyphe regarde alors la pierre dévaler en quelques instants vers ce monde inférieur d’où il faudra la remonter vers les sommets. Il redescend dans la plaine.

    C’est pendant ce retour, cette pause, que Sisyphe m’intéresse. Un visage qui peine si près des pierres est déjà pierre lui-même. Je vois cet homme redescendre d’un pas lourd mais égal vers le tourment dont il  ne connaîtra pas la fin. Cette heure qui est comme une respiration qui revient aussi sûrement que son malheur, cette heure est celle de la conscience. A chacun de ces instants, où il quitte les sommets et s’enfonce peu à peu vers les tanières des dieux, il est supérieur à son destin. Il est plus fort que son rocher.

   Si ce mythe est tragique, c’est que son héros est conscient. Où serait en effet sa peine, si à chaque pas l’espoir de réussir le soutenait ? L’ouvrier d’aujourd’hui travaille, tous les jours de sa vie, aux mêmes taches et ce destin n’est pas moins absurde. Mais il n’est tragique qu’aux rares moments où il devient conscient. Sisyphe, prolétaire des dieux, impuissant et révolté, connait toute l’étendue de sa misérable condition : c’est à elle qu’il pense pendant sa descente. La clairvoyance qui devait faire son tourment consomme du même coup sa victoire. Il n’est pas de destin qui ne se surmonte par le mépris.” 

(Albert Camus, Le Mythe de Sisyphe)

prima întâlnire cu o rochie albă

...

- cum e? îți place? cum ți se pare? s-a întâmplat ceva? de ce stai nemișcată? întoarce-te puțin, să-ți dai seama cum îți vine...

-  ... sunt bine. sunt vie.

cam așa a decurs prima mea întâlnire cu o rochie albă  [am pus articol nehotărât pentru că n-am simțit c-ar fi cea aleasă; îi lipsea acel ceva, un nu-știu-ce care să mă convingă]. bănuiam oarecum că n-o să fie ceva ieșit din comun nici la această expoziție, dar aveam alături două perechi de brațe grijulii care mă urneau să aleg câteva modele care-mi plac și să încep să probez. în cele din urmă, m-am hotărât asupra uneia destul de drăguțe. întâi cercurile, apoi mâinile sus, după care, în doi timpi și câteva încheieri de nasturi, m-am văzut îmbrăcată în alb. pusă pe un piedestal, în fața unei oglinzi. nu era rochia mea, asta știam sigur. dar era prima oară când probam o rochie de mireasă... inima-mi bătea stupefiată, aproape ca-n primele dăți când mă luai tu de mână... uneori am impresia că majoritatea fetelor visează încă de mici la rochia lor de mireasă. nu-mi mai aduc aminte, dar poate că, într-o oarecare măsură, și eu am făcut la fel. nu am un răspuns exact despre cum vreau să fie. știu că atunci când o s-o găsesc, voi ști că e pentru mine. azi am fost stupefiată de ceea ce am simțit. cum să-i fi explicat doamnei vânzătoare ce se petrecea înlăuntrul meu? ea știa lucrurile practice: că nu-i bine să te uiți la multe, mai ales dacă nu ști ce vrei; că acum e mai ieftină [deși mie mi se părea o mică avere]; că trebuie să te exprimi prin cuvinte, pentru că altfel nu ești înțeles... am mai probat două [de la standul unde miresele se schimbau pe bandă], dar nici măcar n-au egalat-o pe prima. mai căutăm. mai e timp...

ia-mă și pe mine-n zbor...

...

din toată polifonia asta cotidiano-deconcertantă, tu ești liniștea. calmul. aducerea-aminte. cardiologul. matematicianul calculat. revizorul revizorului. îndemnul la simplitate. simplicitatea. dăruitorul. Darul. tăcerea. vulpea. Scaietele. mâna caldă. clavicula-pian. zâmbetul sincer. îmbrățișologul. harta. necunoscutul care mă privește întrebător în lift. nebăutorul de cafea. nemâncătorul de ciocolată. cumpătarea. urechea ce ascultă. urnirea. zorirea. poștașul. răspunsul. tu ești liniștea, jumătatea de cunună... întreagă va fi, din luna lui Florar, împreună. 

balada scaunelor goale

Timișoara, Piața Libertății
...

nu era scârțâindă zăpada, dar măcar am primit și noi un covor fin... pe lângă statuia modernă cu un copil al cărui corp este pe alocuri decupat, în Piața Libertății au mai apărut acum și niște scaune aruncate parcă alandala. mi-au amintit, inevitabil, de multele momente din facultate în care, văzând atâtea scaune goale în jur, începeam să-mi imaginez ce profesori sau ce scriitori vor fi șezut pe ele de-a lungul timpului... 

dublu „vis de iarnă”

...

e greu să-ți faci revizie ție însuți, mai greu decât altora. nici măcar cafeaua nu reușește să-ți țină ochii deschiși [două zile am trecut pe varianta cicoare cu lapte, dar azi aveam nevoie de ceva mai... tare].

la amiază a venit Dar-poștașul cu „visul de iarnă” de la Regensburg, și-a fost bucuria dublă: zăpadă în realitate și zăpadă în vedere. după-masă, am dus în spate, abia-abia, ca un melc, câteva sute de cuvinte din Busolă, Moș Goriot și Zbor de noapte... m-am tratat cu pături, haine de urs, polar de la Moș Crăciun, și-am și băut un ceai alb primit din Bavaria și-un apfelstrudel vienez, dar tot n-am reușit să am o stare constantă [nu-s frisoane, că nu sunt răcită, dar e ciudată anomalia asta răzgânditoare ce-mi dă târcoale]. 

dans de alb

...

am tânjit atâtea săptămâni după ea, am cerșit-o din atâtea părți, încât până la urmă a venit și la noi azi. când am dat perdeaua la o parte și am văzut albul dansând îmi venea să țopăi de bucurie... am tot făcut ture de la un geam la altul, să mă bucur de fulgi cât de mult. mai spre după-amiază, într-un moment în care probabil căutam un anumit cuvânt și credeam că poate se ascunde pe pereți, am auzit o lopată scârțâind pe asfaltul din fața blocului și mi-am amintit de sunetul celei de acasă, de tata care mătură iarna peste zidul lu' lala Ană...

29 de stele

...

O prietenie mai presus de cuvinte... La mulți ani, dragă iubitoare de stele! „Îți doresc Iubire! Îngere, ne vedem la Răsărit!”

despre „Casa din afara istoriei”

...

„Am descoperit că eram mai iubiți decât credeam, din moment ce ni s-a mai dat încă o viață.”

 (Ana Blandiana)

Azi am citit povestea despre „Casa din afara istoriei” a doamnei Ana Blandiana. Am resimțit printre rândurile descrierii casei din Comana aceeași gingășie și căldură a cuvintelor pe care mi-o transmit poeziile dumneaei. Pagină cu pagină, am regăsit-o pe autoare deschisă în a împărtăși entuziasmul transformării unei locuințe decrepite într-un locșor idilic, propice scrisului și observării naturii: „anii petrecuți la Comana, după ce pierduserăm totul, au reprezentat bucuria de a descoperi că tot ce e firesc e miracol. Astfel, vieții noastre de intelectuali și orășeni dependenți de istorie i s-a mai adăugat un plan. Acolo, nenorocirile, spaimele, umilințele din viața curentă apăreau aproape derizorii, raportate la felul în care - de mii de ani - o sămânță cât o gămălie de ac pusă în pământ face frunze, și flori, și fructe, și din nou semințe.” Povestea e mângâietoare și hazlie [datorită ghidușiilor de amenajare imaginate de proprietara scriitoare] și în același timp destul de tristă, căci spre final descrie și o parte din schimbările suferite de viața satului după 1989.

Îți las mai jos alte câteva pasaje care mi-au plăcut și-ți recomand, bineînțeles, să citești în întregime textul când îl găsești [este fragmentul doamnei Ana Blandiana din antologia „Casele vieților noastre”]

„Așa cum în vechime țăranii schimbau numele copiilor bolnavi ca să le schimbe astfel destinul și să-i salveze, noi am hotărât să ne schimbăm viața ca să dăm un sens faptului că fuseserăm salvați.”

„În casa, curtea, livada, via de la Comana, timpul avea două dimensiuni: scrisul și grădinăritul. Scrisul era măsurat prin cărți, iar ceea ce ținea de pământ, prin anotimpuri, iar dintre acestea toamna era cea mai importantă.”

„[...] un loc în care am învățat că timpul nu este alcătuit numai din secolele care formează istoria, ci și din clipele care formează destinul efemeridelor. Și că adesea polenul posterității se așază pe acestea din urmă. Comana nu a fost pentru noi un paradis, ci o capsulă protectoare față de lipsa aerului respirabil din jur.”

„Era atât de luminoasă, încât te obliga să te luminezi și tu. Și îmi amintesc momente lungi, după ce soseam de la București, în care așteptam - așezată la masa de scris de sub fereastra deschisă, prin care ramurile corcodușului intrau cu dezinvoltură până deasupra paginilor - să se scurgă, ca o murdărie, întunericul adus și să se facă lumină în mine. Apoi începeam să scriu și cine știe dacă din ultimii douăzeci de ani nu ar trebui să adaug vieții mele doar orele acelea de lumină și singurătate, cuantificabile în pagini, orele din afara istoriei.”

anu-i cum ți-l faci!

...

dacă m-ai întreba cum îmi doresc să-mi cultiv grădina în 2016, apoi ți-aș răspunde că tare bine mi-ar prinde ceva mai multă atenție în ceea ce privește sănătatea, niscaiva răbdare în plus în orice situație, tratarea problemelor cu calm, fără a face din țântar armăsar, și o mai bună organizare pentru rezultate prodigioase [adjectiv din urarea lui Sherlock]. restul e pe lista din agendă.