despre an. pe scurt, nediacronic.

...

Dragă anule-care-ai-trecut,

         Ești primul căruia-i scriu o pseudoscrisoare în forma asta. O las aici pentru că astfel nici n-o voi pierde, nici mototoli. Parcă mi-e oarecum greu să te împart ca să-mi amintesc toate câte s-au petrecut de-a lungul celor patru anotimpuri în care ai stat alături de noi.

      Pe scurt și nediacronic: am primit inel de la cardiologul-oftalmologul-nutriționistul meu, ca promisiune a Tainei care va urma peste patru luni și-un pic. Am călătorit din sud-vestul până în nord-estul țării [sunt sigură că nici Dar nu a uitat surpriza Castanei cu Iona din salina de la Turda, ori vizita făcută în luna lui Prier domnului Brâncuși, ori călătoria în Moldova și Bucovina, sau urcările la Oașa, sau zilele de la Cluj de la începutul lui Răpciune, sau toate câte au mai fost], descoperind de fiecare dată o altă parte din mine însămi [și din inima lui Dar]. Am visat la un București editorial, dar am renunțat la idee odată ce-am ajuns acolo două zile pentru interviul unui posibil Paris bibliotecar. N-au fost nici unul, nici celălalt pentru mine [noi], căci Răpciune a adus da-ul pentru Timișoara revizuitoare. Mi-am luat la revedere de la domnul Microsoft [fără niciun fel de ezitare], am strâns cel mai esențial bagaj și m-am mutat pe strada Stelelor [da, dintre toate străzile, exact pe asta!]. Am fost departe de prieteni dragi, dar faptul că revederile ne sunt mai rare nu a făcut decât să mă ajute să-mi dau seama cât de neprețuiți sunt... Am scris scrisori în continuare, iar „hora scrisoricească” devine tot mai încăpătoare și asta mă bucură tare mult. Am numărat săptămâni [61] și luni [14] de dar, alături de Dar. Am învățat să fiu mai atentă la ce, cum, când și cât mănânc [nu mai am deloc prânzuri din ciocolată și covrigi de pe stradă; nu mai mănânc fructe la masă, imediat sau înaintea mesei] și am fost zorită să încep să gătesc și altceva în afară de brioșe și salam de biscuiți. Nu am citit mult, dar a fost bun și acel puțin, cu dorința ca 2016 să fie mai rodnic și într-ale cotoarelor. Am devenit locatar în Casa Revizuitoare, alături de o mână de detective „surori ale lui Dex” care mă urnesc în a vedea și-a corecta, literă cu literă, virgulă cu virgulă, tot ceea ce alții au lăsat neadecvat. Cinci luni nu am mai băut deloc cafea [îmi propusesem să renunț la ea], apoi m-am reapucat; acum e simplă, doar pe post de leac când mi se închid ochii și ar trebui să stea treji...

         Cam atât. E timpul să ne luăm la revedere, iar eu să-ți mulțumesc.

     cu litere mici, 

G.

scurtă retrospectivă a retinei virtuale

Gerar:

Făurar:

Mărțișor:

Prier:

Florar:

Cireșar:

Cuptor:

Gustar:

Răpciune:

Brumărel:

Brumar:

Undrea:

............................................................................................................................................................................................................................................

despre așteptarea unei căni cu lapte și a fulgilor de nea

...

de câteva zile mi s-a făcut dor de băut lapte. azi-dimineață, intrată în grabă în cel mai apropiat magazin de Casa Revizuitoare, am confundat borcanele și-am cumpărat iaurt, așa c-a trebuit să-mi pun pofta-n cui pentru înc-o zi. abia adineauri am căpătat o cană de alb [plus o pricăjită pufoasă, proaspăt scoasă din cuptor]. simțindu-i mirosul dulce de fiert, parcă mi-am recăpătat pentru două-trei secunde copilăria... tocmai ce-am terminat-o de primenit pe Hortensia; l-am desfăcut pe Cărtuț și trebuia să le găsim un loc de tihnă cotoarelor rămase în afara rafturilor. abia acum, că am văzut cât e de încăpătoare, am început să prind drag de ea. [nu știu cât și dacă ți-ai dat seama, dar la acasă cel de pe strada Stelelor mai toate lucrurile au personalitate; pe Zebro cel multifuncțional ni l-a adus Moș Nicolae; ieri au apărut Hortensia, propta cafenie a cotoarelor, și Verzulina, măsuța pe care să se sprijine Polarul și care să-mi cruțe picioarele de amorțeală și durere.] Timișoara a văzut azi primii fulgi de nea ai acestei ierni. muuult i-am mai așteptat, ca și pe cana cu lapte băută mai devreme... mai e un strop din 2015. mâine pe vremea asta ciocnim șampanie și întâmpinăm un nou început.

minciunea

...

Scaiete [după ce o luă îmbrățișă blând]: - uite Podul Minciunilor! vrei să-ți spun o minciună?

Ciuline: ... [dârdâind, îngăimă un da]

Scaiete: - ești urâtă!

Ciuline: - ai mințit? de obicei nu zici asta...

14*25

...

25-ul are multe semnificații pentru noi, iar astăzi cu atât mai mult. a fost ziua lui Doamne Doamne, zi de primire a firimiturii de întărire, zi de acasă, zi de revăzut rude și un prieten diamantin, zi de conștientizat nerăbdări, zi fără zăpadă, dar cu cei dragi alături...

înainte de Crăciun

...

Am venit acasă [cel cu Căsuța Curcubeu]. Acum e lună plină și vreo câteva stele în jurul ei. Niciun strop de zăpadă [doar Suru și vecinii lui sunt albi-albi, de mi-a fost mai mare dragul ieri noapte când i-am revăzut așa]. Niciun grad din gerul de altădată [cel care înțepenea aproape instantaneu hainele, odată întinse pe sârmă]. Ascult colinde de anul trecut de la otesiști și mă gândesc la sufletul drag care a primit darul de a petrece anul acesta Crăciunul la oază. Știu, simt că ne poartă și pe noi cu ea...  Noaptea trecută a fost aproape albă. Albă altfel decât cele din copilărie, în care veneau băiatul-cu-bube-de-cacao &co pe la noi și râdeam ore întregi în așteptarea dimineții pentru a ne lua trăistuțele și a porni pe drum cu Nașterea. [Cred că viața ne învață să ne adaptăm schimbărilor care apar odată cu trecerea timpului, când din anumite puncte de vedere nu mai putem fi copii...] Nu i-am scris scrisoare lui Moș Crăciun, am devenit puțin sceptică zilele trecute când, căutând cadouri pentru cei dragi,  mi-am dat seama că majoritatea uită adevărata semnificație a Sărbătorii, acordând mai multă importanță acestui miraj comercial decât Nașterii Domnului și bucuriei pe care aceasta ar fi firesc s-o trezească în sufletul fiecăruia. „Deie Domnul să ne naștem cu toții întru bucurie necurmată!”, iată o  urare mângâietoare pe care am primit-o mai devreme, un gând luminos care să ne fie luminiță tuturor în așteptarea zilei de mâine. Ca dar, îmi doresc liniște și sănătate...

veche pledoarie diacriticei

...

Au trecut aproape trei luni de când deschid ușa Casei Revizuitoare. Pentru moment, e cel mai bun acasă-de-lucrat-talanți pe care mi l-aș fi putut dori. Mare parte din merit li se datorează detectivelor. Răbdării pe care o au cu mine, chiar și atunci când termenele de predat sunt pe ieri. Deși undeva înlăuntrul meu știu că n-ar trebui, mă transform involuntar și inconștient în apărător strașnic al diacriticelor, în  „the officer” sau punător-de-majuscule... Probabil c-o să mă lecuiesc la un moment dat, datorită ieri-ului. Sunt sfătuită zi de zi să caut esențialul de șlefuit în monumentele de corectitudine, altfel e prea posibil să încep să mă agit inutil, nesănătos. 

Cum-necum, oriunde merg găsesc oameni diamantini. Oameni care mă uimesc prin modul în care se dăruiesc și se jertfesc. Oameni stând alături de care învăț că trebuie să devin, la rându-mi, un strop mai om...

esențializare

...

Simt nevoia unei schimbări, în sensul unei esențializări. Al unei urniri hotărâte, al somnului lin după o zi petrecută rodind, al unei mai profunde înțelegeri a vieții... „Puține cuvinte. Multă dragoste.” - gând scrijelit pe o fotografie, apoi, peste câteva zile, un sfat înțelept primit dintr-un loc bine înrădăcinat în liniște, din graiul unui rezervat lup tânăr: „Atunci când omul pierde esența cuvântului [și Cuvântului], își pierde, de fapt, viața...”. Atât. Puține cuvinte acum...

Bazbuduc?

...

Voi fi fost un copil atipic din acest punct de vedere, dar nu-mi aduc aminte să fi avut prieteni imaginari; în schimb, am râs copios atunci când mi-ai povestit despre Bazbuducii tăi. De câteva zile cred c-am căpătat și eu unul. Mi se întâmplă aproape în fiecare zi de când am venit în Timișoara. Uneori de mai multe ori pe zi. Merg pe stradă și mi se pare din senin că văd oameni cunoscuți de la Sibiu. Câteodată e atât de mare asemănarea, încât trebuie să ajung foarte aproape pentru a mă convinge că nu are cum să fie acea persoană... Râd singură de naivitatea mea; de fapt, râd cu Bazbuducul care mă păcălește cu astfel de feste. Ție nu ți s-a întâmplat să te afli într-un loc nou și să ți se pară că vezi în necunoscuți fețe cunoscute?

unde e acasă al tău?

...

„Dintre toate locuințele posibile, cea mai atrăgătoare rămâne, pentru scriitor, literatura. Un personaj feminin dostoievskian spune că oricine, oricât de sărac, de nefericit sau de rău ar fi, trebuie să aibă un acasă la care să se întoarcă. Dintre toate spațiile pe care scriitorul le numește, de-a lungul timpului „acasă”, chiar când ele nu-i aparțin, cel pe care îl locuiește cu cea mai mare îndreptățire este pagina scrisă. Aici e rareori chiriaș grăbit, de aici, împrejurările vieții nu-l silesc să plece, aici scriitorul îți iese în întâmpinare și e întotdeauna acasă.”   

(Ioana Pârvulescu)

59

...

dacă de cele mai multe ori la început sunt entuziasmată, când dau de greu devin aricioasă: mă văicăresc în toate felurile posibile. nu am timp, nu mai înțeleg la ce-mi folosește acel lucru, îmi pare total inutil sau dureros [în funcție de context]. ce mai, o adevărată Miorlau [varianta feminină]! în mâncare nu pun mai niciodată sare îndeajuns [de frică să nu fie prea-prea], iar ciorbele arată atât de limpede încât parc-ar fi pentru betegi [bine că mi-a dat Sherlock un răgaz de-un an să-nvăț să gătesc ciorbă de perișoare și ardei umplut], în fiecare zi cer ceva dulce, te-am înnebunit cu îmbetitul  hainelor, cu numărătorile, cu răzgândirile, cu necuvintele... la toate astea, tu rămâi răbdător și blând. mă repari acolo unde am rotițe care scârțâie. mă privești cu căldură. îmi aduci flori. mă șlefuiești prin bunătatea ta, prin tot ceea ce ești. eu am o singură calitate: cinci cuvinte, pe care le știi, și pe care mă înveți constant că trebuie să le adâncesc... la multe, dragă Dar!

sfat de lectură de la domnul Pleșu

...

„Întâlnirea cu o carte nu e întotdeauna ceva programabil, iar efectul lecturii nu se poate anticipa după calcule previzibile. Întâmplarea – adică destinul – joacă un rol important. Și acesta este sfatul cel dintâi pe care l-aș da cititorului cel tânăr: e bine să ceri „liste de cărți importante” – și să le citești –, dar nu trebuie neglijate întâlnirile fortuite, comerțul cu ce-ți pică, pe nepregătite, în mână, lectura propusă de „soartă” și, uneori, purtătoare de soartă. E util, cu alte cuvinte, să citești „organizat”, dar nu trebuie să-ți refuzi prospețimea unor opțiuni libere, dictate nu de sistematica bibliotecii, ci de neprevăzutul ei. În definitiv, orice te poate marca, orice poate să-ți detoneze vocația, dacă terenul e pregătit și momentul prielnic.”

„Nu trebuie să-ți fie rușine că n-ai citit la timp cărți esențiale, că n-ai citit „tot” ce trebuia citit. Biografia fiecărui cititor are un grafic unic, irepetabil, consanguin cu evoluția sa interioară, cu nevoile și întrebările proprii, cu ritmuri, limite, întârzieri și devansări specifice.
 De aceea, de câte ori mi se cere „lista celor 100 de cărți fundamentale”, mă derobez. Nu există rețete. Nu poți face sugestii de lectură decât celor pe care îi cunoști, cărora le știi „felul”, tulburările, căutările și apetiturile. Fiecare vârstă își are țesătura ei, fiecare individ uman are o chimie interioară care nu se poate sistematiza. În consecință, a recomanda o carte e un act de maximă răspundere și de mare intimitate. Solemnitățile pedagogice, ca și neglijență frivolă, pot strica minți, caractere și vieți. E preferabil, prin urmare, să nu te pronunți decât când cel care te întreabă e, pentru tine, „o carte deschisă”.”

                                          

                                                                                    (Andrei Pleșu, Despre frumusețea uitată a vieții)

povestea celor doi avocado

...

[sau despre cum doi oameni pot vorbi despre același lucru, spune ceva contrar, având totodată ambii dreptate]

Au fost odată doi avocado aleși dintre alte zeci, dintr-o cutie de hârtie de supermarket. Fiindcă aveau coaja cam tare, au fost înveliți cu foaie de ziar și așezați sus pe frigider, să se coacă mai repede. Într-una din seri, unul a devenit salată împreună cu niscaiva usturoi și ceapă. Scaiete, deși el l-a preparat, dup-amestec în vânt nu prea s-a dat. Ciuline îns-atât l-a savurat, că până și noaptea-n pătură ar fi mâncat. Și pentru c-au mai rămas vreo două lingurițe, avocadoul salată a fost învelit cu celofan și pus la rece. A doua zi, înaintea mesei, când au fost scoase borcanele cu zacuști și gemuri, Ciuline a văzut că salata se transformase din verde în maronie. Ochii și nasul au luat-o drept alterată...

- Am aruncat avocadoul, se stricase.

- Sigur se stricase? Trebuia să-mi arăți și mie. [Se ridică și caută în coș, doar-doar îl va găsi. Cu ușoară dezamăgire pe chip, se reașază la masă. Ceilalți doi ochi privesc mirați: de ce-ar căuta două lingurițe de salată maronită? Masa continuă în liniște și avocadoul e dat uitării.]

În ziua următoare, Scaiete îl roagă pe Ciuline să scoată și avocadoul din frigider. Ciuline se uită nedumerit și-l întreabă dacă vrea să-l pregătească atunci. Scaiete  nu răspunde, tace câteva secunde, apoi începe să râdă. Ciuline nu înțelege, așteaptă o lămurire.

- Tu ai aruncat restul de salată care târzâia prin frigider, iar eu am crezut că era vorba de cel de-al doilea avocado, rămas întreg...

- Nu, el e încă învelit, pe frigider.

Morala? Ce e între doi oameni numai ei știu mai bine [uneori însă, ca-n pseudopovestea de mai sus, și acolo apar confuzii], așadar e de preferat ca fiecare să-și vadă de casa lui. Sfaturi se găsesc pe toate gardurile, dar mult prea multe nu ajută cu nimic...

gând târzior

...

E târziu și aproape că „nu mai știu nici câte urechi am în cap”. Nu, nu vreau „să mă dau ghizdavă”, dar m-am urnit să-mi rup câteva minute din odihnă pentru-un mănunchi de cuvinte scrijestate... În ultimele zile am lăsat nescrise multe începuturi de povești din cauza vizitelor [uneori inopinate, alteori justificate ale] lui Ene. Săptămâna trecută mi-am dat seama că e destul de greu să-ți îndeplinești până la capăt rolul de ajutor de Moș Nicolae, dar că într-un final totul iese bine datorită ajutorului pe care, la rându-ți, îl primești [l-aș numi mai degrabă subcontractare scrisoricească]. „Cred că dacă oamenii și-ar scrie scrisori n-ar mai ajunge să fie deprimați”, așa mi s-a scris și asta mă convinge că timpul petrecut în a da viață atâtor plicuri nu a fost irosit, ci roditor-de-zâmbete...

Cu ocazia asta, uitându-mă la dată, constat că anul acesta nu i-am scris lui Moș Nicolae cum obișnuiam anii trecuți...