...
Am lăsat niște foi albe în capitolul poveștilor locului cu uși autoblocabile... Tot nespuse vor rămâne așadar și motivele care m-au îndemnat la tăcere. Acum însă simt nevoia să-ți povestesc despre ea, despre doamna Pipat, căci m-a mai învățat o lecție importantă despre oameni.
A sunat ieri după-amiază, după ce-mi luasem pauza de masă. Agitată nevoie mare și aproape țipând la mine. Urlând la mine continuu, voiam să zic. Minute bune am încercat s-o liniștesc spunându-i că dacă se crizează așa nu rezolvă nimic, plus că nici nu pot înțelege care-i e problema, să văd apoi dac-o pot ajuta. Vorbea repede și urla că nu reușește nicicum să se conecteze... Unde, cum, cu ce scop, ei bine, asta a durat minute bune până să-mi dau seama. Am găsit vreo alte trei esaruri, cu notițe luate la repezeală și închise la fel de subit, și-am concluzionat în sinea mea că n-a avut nimeni răbdare cu madame Rachel. Când i-am pomenit de alt departament, nici n-a vrut să audă. A început să ocolească și să mă ia cu alte întrebări, rugându-mă parcă să nu-i închid... După minute bune în care simțeam că nu mai pot sta pe acel scaun cu căștile pe urechi și că o să izbucnesc de-a binelea în plâns, am realizat că la capătul celălalt al firului se afla un alt om. [Și nu oricine: cineva care are nevoie de ajutorul meu; nu oricum, căci datorită acestui ajutor pot fi copil pe picioarele mele, nu tot aceeași cea-mai-grasă-pușculiță-a-familiei.] Apoi m-am liniștit, și-am încercat să-mi adun puterile. Urletele doamnei Cathy se mai potoliseră și ele între timp. Căpăta parcă încredere în mine, deși e totuși mult spus... Și ca să nu mai lungesc povestea, să-ți spun și cum s-a terminat. De fapt, cum am întrerupt conversația ieri. Dacă-am văzut că programele noastre dădeau semne de osteneală, și că nici madame Ziegler nu pricepea indicațiile, am rugat-o să accepte s-o sun azi, în speranța că vom avea mai mult succes. M-am ținut de cuvânt, și când mi-a răspuns avea cu totul alt ton. Era, pur și simplu, fericită că am sunat-o. Îmi mulțumea continuu. „Uneltele” de care-ar fi trebuit să mă servesc ca să rezolvăm cioplirea erau iarăși hibernânde, așa că a trebuit să mă scuz din nou și să promit că voi reveni după ce le reparăm. Madame Pipat, urlătoarea de ieri, doamna în toată firea care mai că începea să plângă că nu pricepe și nu poate nimic cu cele două conturi ale dumneaei, era acum o voce caldă și mulțumitoare... Același om. Nu mai înțelegi nimic, așa-i? Și totuși, te rog să mă crezi că ți-am descris una și aceeași persoană. Madame Ziegler e madame Rachel și madame Levenson și madame Cathy și madame Pipat în același timp... Și asta nu e tot! Abia acum vine paradoxul: adevăratul dumneaei prenume e Marie-Ange, adică... înger.
În loc de pies: dintre toate învățămintele deprinse aici, dincoace de ușile autoblocabile, cel mai important e acela că oricare ar fi lucrul pe care-l faci ca să-ți câștigi pâinea, trebuie înainte de toate să rămâi om.