...
Fiecare casă are legile ei nescrise, nespuse, dar totodată cunoscute de toți. La noi, spre exemplu, s-a știut dintotdeauna că gemul nu rezistă mult pentru că e desertul preferat al tatei [bine, nici noi nu ne uităm prea de departe la borcane, că doar îl moștenim]. Cu mierea, în schimb, e altă poveste. Nu-mi amintesc prea bine cum era în copilărie, dar acum știu că sunt singura care o mănâncă [uneori ca un veritabil urs]. Și pentru că-mi știau dragostea de dulcele-albinelor, înainte de a mă împacheta la Dijon, ai mei mi-au cumpărat nu mai puțin de... patru kg [„Ceeeee? Ați înnebunit?”, fu reacția Tâlnavei când descoperi năzdrăvănia tatei]. Parcă văd sticla aia de doi litri de apă minerală [plină pe jumătate, căci o parte era deja pusă de mama în borcan și o parte o mâncasem] pe care am îndesat-o în bagaj, bineînțeles cu recomandarea de a o dezaharisi imediat ce mi se termină rezerva. Conținutul borcanului s-a evaporat repede, dar când a venit vremea porției din sticlă, am avut nițel de furcă...Am așezat-o frumușel în minunata oală verde în care-mi fierbeam zilnic apa pentru ceai, și-am lăsat-o la încălzit, pe ultimul ochi [chipurile, să se desfacă mai repede]. După nici zece minute apa a dat în clocot și când m-am dus să văd ce face am reușit s-o răstorn, transformând jumătate din bucătărie în lac. Apoi vreo două luni m-am uitat cu jind la sticlă gândindu-mă ce gust bun o avea dulcele dinăuntrul ei. Asta până într-o zi când mi-am făcut din nou curaj și mi-am zis în sinea mea că trebuie să-i vin cumva de hac. Aceeași oală, aceeași plită, dar un ochi cu temperatură mai mică. Și, minune!, șiretlicul a funcționat. Mi-am umplut două borcane mari și încă două mici și până aproape de plecare am fost urs fericit din aist punct de vedere. După întoarcerea acasă nu știu dacă am mai cumpărat. Știu doar că de ceva vreme încoace l-am pus pe tata să întrebe toți prisăcarii de pe la noi prin sat și să-mi facă rost de-un borcănaș. Cum-necum, numai de refuzuri a dat... Sâmbătă, în schimb, am primit un bine-ambalat dar [adică învelit în câteva straturi de hârtie, să reziste călătoriei de 271 km]: un kg de miere de salcâm. Dulce de-ți merge la suflet! Așadar, nu cred că-i de mirare că atunci când i-am spus țiitorului-de-mână în mijlocul străzii că neapărat îmi trebe ceva dulce [de parcă m-aș fi topit fără], mi-a răspuns cu un mustrător-de-blând „linge-te pe bot!”. Râzi? Ei bine, la fel am făcut și eu. Întreabă-mă cum am dat de aist „prisăcar” și-ți voi spune că l-am așteptat o viață întreagă...