o să mă „debruiez” cumva

Mă bucur când oamenii se bucură pentru mine, dar bucuria-mi piere instantaneu de pe chip atunci când adaugă: „Să fugi cât de departe, cât vezi cu ochii...și, dacă poți, să nu te mai întorci!”. Înghit în mine și-i iert. Să rămân printre străini, adică. Departe de acasă, de toți cei dragi, de România, de limba română, de toate bucuriile curate care nu se găsesc decât aici...Și pentru ce? Pentru bani, bineînțeles! Pentru mulți bani, că doar ei aduc bunăstarea (!). Poate că experiența asta mă va ajuta să mă maturizez într-o oarecare măsură, dar principiile nu mi le va schimba; am totuși 21 ani și pot decide pentru viața mea. Plec cu inima împăcată: să le ascult francezilor accentul și să le citesc literatura acasă, să mă plimb pe străzi necunoscute și să-i văd cum știu ei să se bucure de viață. Plec să învăț să mă descurc singură. N-o să caut nici să epatez, nici n-o devin sihastră. O să stau în banca mea, ca de obicei. O să găsesc, în schimb, oameni frumoși, oameni „diamantini”, oameni „minunabili” de care să mă înconjor. Celor de acasă o să le scriu în continuare prin plicurile care-i învață de fiecare dată să fie mai răbdători, mai luminoși, mai copii...O să mă debruiez eu cumva!