- ceai: ce ai?
- ceașcă: ceai!
o sumă de întâmplări care se bat cap în cap. clipă de clipă. ca o luptă continuă, o acerbă luptă între lumină și întuneric, trecere și rămânere, între răspuns și tăcere... finalul e însă ca-n basme: cu victoria binelui!
uneori încerc să fiu filtru, alteori termos. copil de ceai nu am fost dintotdeauna, dar am devenit. cu ani în urmă eram doar piticul ibricului alb în care tata fierbe mentă dimineață de dimineață. rareori știam de sunătoare și de tei, iar infuzia era musai să fie cât mai dulce. apoi cineva drag mi-a zis că nu simți gustul „buruienii” dacă o îndulcești, așa că am renunțat la zahăr. de tot! tot gustând și degustând, am început să adun ceaiul în cutii cât mai vesele și colorate...apoi mi-am dat seama că dacă le țin pentru mine, sunt un termos egoist. după aceea m-am diluat, ușor-ușor, în infuzor. acum știu doar că beau ceai la orice oră, fără un motiv anume. ceai de dragul ceaiului și al stării de liniște pe care mi-o răspândește până și-n cele mai amorțite mădulare... cu trecerea timpului am mai învățat și că e bine să dăruiești ceai. să dăruiești din ce ai. și ceai și din ce ai. indiferent de cutie, că până la urmă gustul darului e cel ce contează.