Uneori mă întreb de ce și îmi spun să „gata!”. Că poate toți oamenii ăștia care mie mi-s dragi vor din când în când să fie lăsați în pace. Că poate într-o bună zi se vor sătura de bobârnacele mele și îmi vor zice să „gata!”. Să „gata!” și cu plicurile și cu mesajele cu gânduri bune... dar mai pe urmă, în tăcere, stau și cuget și mă răzgândesc. Că poate la urma urmei nu-i chiar așa rău. Că lumea asta o fi ea mocirloasă, dar oameni buni tot mai există. Și nu știu cum se face, dar tot pe ei mi-i scoate Doamne Doamne în cale...nici întâmplător, nici degeaba. Și-atunci, copilule, cum să „gata!”? Să „gata!” cu autocompătimirile și învinovățirile, da! Altfel, capul sus, puiule de urs!!!
Nu o să reușesc să-mi țin promisiunea văratică, dar nici nu renunț la ideea cărții. O să apară, dar momentan nu știu când...O s-o găsești de răsfoit când o să se adune îndeajuns de multe povești. Azi am fost fericită să văd pânza făcută de Irina prin oraș, parcă-mi creștea inima de bucurie gândindu-mă că de pe fiecare cilindru o poate descoperi cineva.
Sunt mulți cărora le sclipesc ochișorii când le povestesc ce vreau să fac. Sunt mulți care promit (fără ca eu să le fi cerut acest lucru) să scrie o poveste frumoasă. Sunt mulți oameni dragi care amână (pentru că au timp). Sunt mulți care au talent și scriu bine, dar le e lene, ori frică, ori nu găsesc nimic frumos de povestit despre țara noastră. Sunt mulți cărora li s-au împăienjenit ochii într-atât încât nu mai pot vedea simplitatea. Sunt atât de mulți oameni care știu de inițiativa asta și atât de puțini care scriu. Și uneori îmi zic să „gata!”. Că nu mai are rost. Și apoi primesc un plic care-mi răstoarnă bolovanul, o poveste care-mi dă speranță și mă îndeamnă să lupt. Oamenii care-mi scriu constant îi număr pe degetele de la o mână, dar sunt valoroși. Mai sunt cei care-mi scriu rar, doar când timpul nu-i păcălește sau când inima le dă ghes să-mi împărtășească ceva. Cei pe care-i descopăr și-i îndemn spre stilou și celuloză, cu ochișorii curioși și întrebători, și ei mi-s dragi...
Și ar mai fi multe de spus, dar ceva în mine îmi spune că deocamdată e de ajuns. Acum „gata!”. Capul sus, puiule de urs!