Iris

 Soarele dogorea, dar eu veneam  fericită spre casă. Întreruptă din gânduri, am simțit pași mici dar repezi în urmă-mi, pași care parcă voiau să mă ajungă. Când m-am întors, o față ghidușă mi-a zâmbit și m-a salutat. Purta o rochiță înflorată și avea pielea rumenă, iar în mâna dreaptă ducea o mică sapă mânjită cu bulgări de pământ. Tot spre casă mergea. Apoi mi-am dat seama că mă cunoaște, deși eu n-o cunoșteam. Mi-a povestit despre frățiorii ei și cum a ajuns acum un an aici. Am privit-o cu atenție și am întrebat-o dacă merge la școală. După ce am descusut-o cu răbdare, mi-a spus că în fiecare zi de vacanță citește, cu atenție și cu ochelarii pe nas(mi-a reamintit cum copiii mici sunt urâcioși și râd de cei care trebuie să poarte ochelari), câte un basm românesc din cartea groasă pe care o are acasă. Copilul ăsta simplu m-a umplut de seninătate. Știa și cum mă cheamă și unde stau. Eu nu știam nici măcar că, așa sinceră și frumoasă, ea se numește Iris...