cum de?

Dragă August,

Astăzi mi-am amintit  de toate verile copilăriei. Am scotocit bine-bine prin cămările cu miros de fân proaspăt cosit și cacao cu lapte și abia de mi-am putut conteni zâmbetele naive. M-am gândit cum ar fi să am aripi...dar apoi, apoi mi-am dat seama că fiind fericit zbori mai ușor ca un fulg de păpădie... Cum de încape sufletul unui copil într-un plic, a devenit, din întrebare buclucașă, minune pe care o primesc, zi de zi, cu inima deschisă. O voi păstra în continuare la fel și o să am „nădejde neclintită”, că Doamne Doamne va ști să rânduiască totul mai bine decât mi-aș putea dori. Și cam atât, mâine e toamnă deja...

                                                                                                     cu aripi celulozice, 

                                                                                                                          Dogiana

graiul românesc

nu doar azi, ci în fiecare zi...

„Limba unui popor este istoria lui. Limba nu este a scriitorilor, a savanților lingviști, a profesorilor de limbă și literatură, ea aparține poporului, celor care au trudit la ea de-a lungul veacurilor, înălțându-i strălucitoarea ființă. Cu alte cuvinte, ea aparține strămoșilor noștri, și mai ales, celor care vin după noi. Vorbindu-ne corect și frumos limba, tinzând a o vorbi frumos și corect, omenim astfel pe străbuni, pe cei care au creat „societatea cuvintelor civilizate”. Uitând un cuvânt trebuincios, necesar, o expresie din comoara graiului matern, uiți ceva din istoria poporului tău.[...] Avem un grai cu ochi umezi de dor și istorie. Cu pașnice și delicate unghii formate din cristalizarea sudorilor rostogolite pe aerul vetrei în atâtea crâncene bătălii, unghii care la înstrâmtorări s-au preschimbat în săbii de foc. Un grai cu tâmple brobodite de roua trudei creatoare. Nicăieri dorul nostru de desăvârșire nu s-a arătat mai clar și mai cu tărie ca în cuprinsul limbii. Limba este cea mai mare dreptate pe care poporul și-a făcut-o sieși.”

                                                                                                           

   (Grigore Vieru)

iubitorului de ceai

- ceai: ce ai?

- ceașcă: ceai!

 o sumă de întâmplări care se bat cap în cap. clipă de clipă. ca o luptă continuă, o acerbă luptă între lumină și întuneric, trecere și rămânere, între răspuns și tăcere... finalul e însă ca-n basme: cu victoria binelui!

uneori încerc să fiu filtru, alteori termos. copil de ceai nu am fost dintotdeauna, dar am devenit. cu ani în urmă eram doar piticul ibricului alb în care tata fierbe mentă dimineață de dimineață. rareori știam de sunătoare și de tei, iar infuzia era musai să fie cât mai dulce. apoi cineva drag mi-a zis că nu simți gustul „buruienii” dacă o îndulcești, așa că am renunțat la zahăr. de tot! tot gustând și degustând, am început să adun ceaiul în cutii cât mai vesele și colorate...apoi mi-am dat seama că dacă le țin pentru mine, sunt un termos egoist. după aceea m-am diluat, ușor-ușor, în infuzor. acum știu doar că beau ceai la orice oră, fără un motiv anume. ceai de dragul ceaiului și al stării de liniște pe care mi-o răspândește până și-n cele mai amorțite mădulare... cu trecerea timpului am mai învățat și că e bine să dăruiești ceai. să dăruiești din ce ai. și ceai și din ce ai. indiferent de cutie, că până la urmă gustul darului e cel ce contează.

nici-nici!

doi ochi verzi :) ...știu pe cineva cărora sigur le zâmbesc 

când m-o văzut mama cu vestă de lână, șoșoni și mănuși iar mi-o zis că arăt „ca o babă”. 

bagaj nu, dar am fugit de m-am cocoțat în măr...că tare o să-mi fie dor! și oare, dacă am alergat prin ploaie, o să cresc mare? 

paradox

...hm! dincolo de țâșpe alergături și „dezolări”, rămân poveștile din scrisori. visurile? nu am renunțat la ele! nici nu voi renunța!!! niciodată! și nici că există gumă de șters care să mă „șteargă” cu totul...

„Nu poți alege întotdeauna ce ți se întâmplă, dar poți alege ca de fiecare dată să ai încredere în Dumnezeu, indiferent de situație.”

                                                                                                                         (din scrisoarea brașoveană)

„Cel mai drag de la bunica mi-e de iapa Sultana. Îi atâta liniște când îi iau capul în brațe și-mi lipesc obrazul de botul ei! Când îi simt respirația la milimetru distanță! Și ea stă liniștită. Nu se smucește. Parcă aș putea muri acolo, fără să regret, așa stare de bine îmi dă! Și mai o cățea, Ursa, pe care o are de la noi bunica. Mereu când mă vede, sare pe mine. Și eu îi fac dragă-dragă. Că tare dragă îmi e!” 

                                                                                          (din scrisoarea piraterească)

o să mă „debruiez” cumva

Mă bucur când oamenii se bucură pentru mine, dar bucuria-mi piere instantaneu de pe chip atunci când adaugă: „Să fugi cât de departe, cât vezi cu ochii...și, dacă poți, să nu te mai întorci!”. Înghit în mine și-i iert. Să rămân printre străini, adică. Departe de acasă, de toți cei dragi, de România, de limba română, de toate bucuriile curate care nu se găsesc decât aici...Și pentru ce? Pentru bani, bineînțeles! Pentru mulți bani, că doar ei aduc bunăstarea (!). Poate că experiența asta mă va ajuta să mă maturizez într-o oarecare măsură, dar principiile nu mi le va schimba; am totuși 21 ani și pot decide pentru viața mea. Plec cu inima împăcată: să le ascult francezilor accentul și să le citesc literatura acasă, să mă plimb pe străzi necunoscute și să-i văd cum știu ei să se bucure de viață. Plec să învăț să mă descurc singură. N-o să caut nici să epatez, nici n-o devin sihastră. O să stau în banca mea, ca de obicei. O să găsesc, în schimb, oameni frumoși, oameni „diamantini”, oameni „minunabili” de care să mă înconjor. Celor de acasă o să le scriu în continuare prin plicurile care-i învață de fiecare dată să fie mai răbdători, mai luminoși, mai copii...O să mă debruiez eu cumva!

dincolo de litere

să fii acasă. să fii, pur și simplu, fericit... e „minunabil”!

propolis

toate cele trei locuri de Acasă le-am găsit anul trecut. și fiecare are o cheie aparte, care deschide o cămăruță specială a inimii...ți-am povestit, la momentul potrivit, despre ele.

cum mai cântă cucu? la fel, dar altfel: a trecut totuși un an de atunci. un an de mult bine, un an de redeveniri și redescoperiri. un an în care am învățat să mă reorientez spre simplitate și seninătate. un an în care am adunat în mine multe- uneori amestecate, alteori clare...acum, după avalanșa de tăcere, am primit toate răspunsurile „monologului” care nu-mi dădea pace. încerc să  încep să ascult și să merg înainte mulțumind pentru ceea ce am și ceea ce sunt. 

„nucă încuiată”. cui?

Dragă „omule cu cârja”,

Știi de ce te iubesc? Pentru că ești credincios și nu uiți nicio clipă de Doamne Doamne. Pentru că ești simplu și nu aștepți  laude. Pentru că ești demn și nu te plângi că ți-e greu, chiar dacă ai o cruce nu tocmai ușoară. Pentru că bunătatea ți se revarsă pe chip ca un izvor al bucuriei sufletești. Pentru că îmi întinzi  și mie mâna atunci când mă aflu în cumpănă. Pentru că dăruiești fără a pretinde recompense. Pentru că îți iubești aproapele. Pentru că ierți. Pentru că ai răbdare- multă, nemărginită răbdare. Pentru că asculți. Pentru că te bucuri de lucrurile simple. Pentru că ai timp. Pentru că știi să dai sfaturi. Pentru seninătatea ochilor tăi. Pentru căldura sufletească pe care-o răspândești prin îmbrățișări. Pentru că vei rămâne mereu un copil. Pentru că mă înțelegi. Pentru că ești om frumos. Pentru că găsești mereu lucruri frumoase de care să te bucuri. Pentru că nu ți-e rușine cu cine ești. Pentru că lupți zi de zi ca să răzbați. Pentru că nu te dai bătut. Pentru că împarți totul până la ultima firimitură. Pentru că ești vesel chiar și când ești trist. Pentru că ești călător neostenit. Pentru că...te cunosc. Și e de ajuns.

                                             Mulțumesc!

                                                                                                               cu drag

fiecare

 despre fotografie: aici

ipoteză. concluzie. demonstrație.

fiecare poveste are povestea ei. fiecare om are povestea lui. și fiecare lucru mic la fel. fiecare cană, fiecare carte, fiecare scrisoare, fiecare plimbare, fiecare zâmbet, fiecare îmbrățișare...

fiecare dintre noi trebuie să împartă din fiecare lucrușor care-i aduce bucurie, căci cu fiecare strop de bine dăruit fiecare devine mai mult decât un oarecare.  

fiecare+ fiecare+ fiecare+ fiecare+...+ fiecare = viața are gust și culoare.

P.S.: mulțumesc celor doi copii fotografi!

din creioane ieșeau aburi...

și din blocuri de desen mâțe cu pelerine. cărțile cu povești ivite din tolba tatei coseau labirinturi de vise și pânze de păianjen, iar prin foi liniate năvăleau dealuri scrijelite cu cerneală... din creioane ieșeau, an de an, aburi care deveneau flori.

„o să vă cresc aripi până la cer”, le șoptea sculptorul de altădată...

crecă!

 „Nu poți da nimic curând, o să dai pe rând...”

...dacă nătângiile s-ar descoase la fel de ușor ca nasturii nefolositori, dacă aș fi un copil mai bun, dacă aș putea trece mai altfel peste dezamăgiri, dacă țara asta ar fi plină de castane (cu a mare), dacă nu m-aș mai împotmoli în cuvinte aruncate în vânt, dacă aș face ordine de-a binelea înăuntru în loc să tot ciocănesc străzi necunoscute de afară...dacă. frază neterminată. dacă n-ar fi greu uneori, n-am ști să ne bucurăm de bine. am mai primit două scrisori azi.

plinătate de Gustar

Copil drag, 

Să mă ierți, te rog, dacă nu am mai apucat să-ți dau vreun semn de gând bun. Nu e nicidecum pentru că te-am uitat, ci pentru că sunt doar un copil mic-mic-mic. În aceste zile încerc să învăț să devin om, simt că se mută cărămizi grele în mine. Fug (și la propriu, și la figurat) încoace și încolo, iar sentimentele nu prea au timp să se scrie ori vorbească - au nevoie de dospit ca să se dumirească. Scrisorile își spun însă povestea mai departe,  din ce în ce mai frumos. Tare frumos. Despre fericirea pe care mi-o aduc, doar Bunul Dumnezeu știe...Sper să reușesc să simți și tu măcar parte din sentiment într-o bună zi. În rest, să știi că sunt fericită. Sper că și tu! Sper că te bucuri de ceea ce ai!

 cu drag,

Georgi

ore de „pândă”

„Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud

cum se izbesc de geamuri razele de lună.”( Lucian Blaga)

ora 17.

ora 20.

Iris

 Soarele dogorea, dar eu veneam  fericită spre casă. Întreruptă din gânduri, am simțit pași mici dar repezi în urmă-mi, pași care parcă voiau să mă ajungă. Când m-am întors, o față ghidușă mi-a zâmbit și m-a salutat. Purta o rochiță înflorată și avea pielea rumenă, iar în mâna dreaptă ducea o mică sapă mânjită cu bulgări de pământ. Tot spre casă mergea. Apoi mi-am dat seama că mă cunoaște, deși eu n-o cunoșteam. Mi-a povestit despre frățiorii ei și cum a ajuns acum un an aici. Am privit-o cu atenție și am întrebat-o dacă merge la școală. După ce am descusut-o cu răbdare, mi-a spus că în fiecare zi de vacanță citește, cu atenție și cu ochelarii pe nas(mi-a reamintit cum copiii mici sunt urâcioși și râd de cei care trebuie să poarte ochelari), câte un basm românesc din cartea groasă pe care o are acasă. Copilul ăsta simplu m-a umplut de seninătate. Știa și cum mă cheamă și unde stau. Eu nu știam nici măcar că, așa sinceră și frumoasă, ea se numește Iris...

aici nu „gata!”

Uneori mă întreb de ce și îmi spun să „gata!”. Că poate toți oamenii ăștia care mie mi-s dragi vor din când în când să fie lăsați în pace. Că poate într-o bună zi se vor sătura de bobârnacele mele și îmi vor zice să „gata!”. Să „gata!” și cu plicurile și cu mesajele cu gânduri bune... dar mai pe urmă, în tăcere, stau și cuget și mă răzgândesc. Că poate la urma urmei nu-i chiar așa rău. Că lumea asta o fi ea mocirloasă, dar oameni buni tot mai există. Și nu știu cum se face, dar tot pe ei mi-i scoate Doamne Doamne în cale...nici întâmplător, nici degeaba. Și-atunci, copilule, cum să „gata!”? Să „gata!” cu autocompătimirile și învinovățirile, da! Altfel, capul sus, puiule de urs!!!

Nu o să reușesc să-mi țin promisiunea văratică, dar nici nu renunț la ideea cărții. O să apară, dar momentan nu știu când...O s-o găsești  de răsfoit când o să se adune îndeajuns de multe povești. Azi am fost fericită să văd pânza făcută de Irina prin oraș, parcă-mi creștea inima de bucurie gândindu-mă că de pe fiecare cilindru o poate descoperi cineva. 

Sunt mulți cărora le sclipesc ochișorii când le povestesc ce vreau să fac. Sunt mulți care promit (fără ca eu să le fi cerut acest lucru) să scrie o poveste frumoasă. Sunt mulți oameni dragi care amână (pentru că au timp). Sunt mulți care au talent și scriu bine, dar le e lene, ori frică, ori nu găsesc nimic frumos de povestit despre țara noastră. Sunt mulți cărora li s-au împăienjenit ochii într-atât încât nu mai pot vedea simplitatea. Sunt atât de mulți oameni care știu de inițiativa asta și atât de puțini care scriu. Și uneori îmi zic să „gata!”. Că nu mai are rost. Și apoi primesc un plic care-mi răstoarnă bolovanul, o poveste care-mi dă speranță și mă îndeamnă să lupt. Oamenii care-mi scriu constant îi număr pe degetele de la o mână, dar sunt valoroși. Mai sunt cei care-mi scriu rar, doar când timpul nu-i păcălește sau când inima le dă ghes să-mi împărtășească ceva. Cei pe care-i descopăr și-i îndemn spre stilou și celuloză, cu ochișorii curioși și întrebători, și ei mi-s dragi...

Și ar mai fi multe de spus, dar ceva în mine îmi spune că deocamdată e de ajuns. Acum „gata!”. Capul sus, puiule de urs!