când ”nu am mai avut timp” pentru desen, am zis că sunt alte lucruri mai importante asupra cărora să-mi concentrez atenția. așa că am lăsat baltă culorile și blocurile și am dedicat școlii aproape tot timpul meu. până când am crescut și mi-am dat seama că mi-e tare dor de mirosul foilor albe și al creioanelor neascuțite și am încercat să recuperez cumva anii pierduți. pentru scurt timp însă pentru că ”era deja prea târziu”. nu am avut puterea atunci să lupt și am pus iar deoparte îndeletnicirea din copilărie. mi-am găsit pe urmă un mic refugiu în pagina asta care-mi primea cuvintele fără să-mi reproșeze nimic și le îndosaria cu grijă. am trecut de-un bac și din toamnă o să fiu pion într-o poveste nouă. acum parcă aș sta stingheră înaintea unei uși în spatele căreia nu știu ce se află... de asta ezit să intru. nu știu ce alfabet mai e bun pentru mine și nu știu cât timp de acum încolo o să încep lucruri la care o să tot renunț.
fragmentul ăsta a fost ceva personal, chiar dacă pare impersonal.
...dar nu știu cât o să mai dureze și moftul ăsta.
puțin ...probabil. până mai am timp.