Înainte de Paști am primit un e-mail de la un pokemon ce-mi zicea scurt că-i ”plac scrisorile de la necunoscuți”. Țin minte că eram într-o pasă tare proastă, dar cele câteva cuvinte m-au readus la viață cât ai zice...pikchiu! Am lăsat baltă tot ce aveam de făcut, mi-am căutat stiloul și am început să scriu. Ce anume... habar nu mai am, tot ce știu e că-mi plăcea de minune. La urma urmei nu aveam nimic de pierdut, iar destinatarul necunoscut (cu inițialele numelui și prenumelui aceleași cu ale mele, doar că inversate:D ) nu știa nimic despre mine (poate tocmai de asta am pus întotdeauna în plicuri adevărata mea față și am renunțat la teama de a fi privită ciudat)..și chiar dacă m-ar fi disprețuit, tot n-ar fi contat. Numai că n-a fost deloc așa, iar rândurile mele n-au rămas monolog, o altă ”foaie” le răspundea. Scrise cu cerneală neagră și într-un stil mai nonconformist, plicuri cu gânduri bune și daruri mici, dar aducătoare de mari bucurii mă așteptau în cutia vișinie de acasă...și parcă ajungeau mereu la țanc. Câteodată mă gândesc că parcă e ciudat, dar uite că în...ăstea câteva luni am ajuns să cunosc (treptat și cu pași mici) un om fără să-l fi văzut. Și de fiecare dată descopăr că mai avem ceva în comun sau care ne deosebește și mereu învăț să culeg ceva util. Să-mi zică cineva acum că trebuie să renunț la a trimite scrisori, i-aș răspunde să-și vadă de treabă și să mă lase în plata plicurilor colorate. Acolo sunt eu, ele îmi aduc liniștea. Și cerneala albastră, foile albe sau nuanțate, scrisul seara în grădină, fuga la poștă, timbrul de 1 leu lipit strâmb mai mereu și cutia magică roșie, cum să renunț la ele?
Tot spontan, așa cum îi stă în fire, fiziciana pictoriță multilateral talentată mi-a zis, într-o zi cu soare de vacanță, că ar vrea să dea o fugă până în orașul ce-o să-mi devină casă în următorii trei ani. Doar că poate timpul a vrut să-i mai dăm un pic de lucru lui nenea Poștașu' până să ne vedem. Îmi vine să râd acum când îmi aduc aminte cum stăteam ca un copil cuminte în dimineața aia după înscriere pe o bancă și studiam atent toți trecătorii care veneau din direcția gării...”Să fie blonda? Dar oare Ana e blondă? Nu mi-a zis până acum și nici n-am întrebat-o...Dar nu cred că-i ea...”. Și nu era.