Cineva mi-a zis mai de mult că darul aranjării literelor nu se învață de nicăieri, trebuie să-l ai undeva bine înglobat, altfel tot ce scrii e șters și fără de „sclipire”. M-a durut să mi se spună că nu am scânteia aia, dar mi-am înghițit subit dezamăgirea, să nu-i simt gustul amar. Chiar așa era? Copilul din mine s-a răzvrătit în tăcere atunci și nu s-a resemnat nici acum să accepte că nu poate. De ce să nu pot? Recunosc că mereu mă împiedic de propriile-mi ambiții și dau înapoi la vorbe aruncate-n vânt, lăsându-mi visurile de izbeliște pentru alții „mai buni”. Un lucru știu sigur: mi-e sete de povești, vreau să învăț să le adun și să le „fabric” așa încât să simt că am făcut ceva bun. Nu pentru mine, pentru alții.
Azi mi-am plimbat gândurile cu bicicleta. Singură. Eu cu mine și cu playlistul vechi de câteva luni, care parcă ar fi aparținut altcuiva. Și-au început rotițele ce nu luau seama la muzică să se ciondănească și să se strice iar rostul printre sinapse. Că poate n-oi fi ales bine. Oare ce-a fost în capul meu? Și de unde știu sigur că asta îmi doresc? Dacă n-o să-mi placă? De ce n-a fost să fie acolo? Și dacă vreau să scriu de ce nu m-am dus la Jurnalism?
„Vara asta ai avut și tu vacanță. Adică da, vacanță... nici n-ai mai citit ca-n alți ani.”, „Și tu ce faci toată ziua, nu pierzi timpul? În febra bacului ziceai că o să folosești vacanța cu cap... și uită-te acum la tine!”
Revin la bicicletă și la scârțâitul roților. În ciuda tuturor replicilor de: „Ești nebună? Vrei să mori de foame? Vezi-ți de treabă și du-te în altă parte!” am ales Literele. Sau ele m-au ales pe mine. Și Clujul poate chiar nu era locul potrivit acum. Încă mi-e greu să înțeleg de ce țineam cu tot dinadinsul să merg acolo. O să-mi treacă, în timp. Sper doar că inima mea nu mă va fi dezamăgit, eu am ascultat-o întocmai.
De dimineață am vrut să citesc un articol fain, așa că m-am gândit că în DoR o să găsesc sigur ceva. De fiecare dată poveștile lor mă duc cu gândul la cel sau cea din spatele cuvintelor, la „fabricator”. Unele le citesc pe nerăsuflate, altele le abandonez pe la jumătate (ce-i drept, rareori... dar se întâmplă). Oricum, din click în click am uitat de mine în fața monitorului și am mai răsfoit și alte bloguri, ale unora care știu să scrie bine. Cum reușesc, habar n-am. „Sclipirea” poate-i de vină. După vreo trei ore, am zis că ar cam fi cazul să mă opresc. Dar tot atunci parcă o voce dinăuntru îmi zicea: „Și tu poți, doar că nu vrei să deschizi ochii ca lumea. Poveștile nu se scriu singure, au nevoie de povestitor.” Așa că țin creioane și foi la îndemână.
Tare promițătoare sună planurile mele, știu. Până la primul hop, sau la prima frază tăiată. Ca întotdeauna.
(scris miercuri)