avuabil

un mare ”trebuie să-mi revin!”

fluturele kamikaze

eu sunt cea iresponsabilă, tata. și uitucă și neatentă. mai ceva ca fluturele ăla cu capul în nori care și-a ars aripile și picioarele în flacăra albăstruie în care fierbea apa pentru cappuccino. mi-a părut rău pentru el, dar n-am mai avut ce-i face. poate suferea din dragoste, altfel nu-mi explic nerozia lui.

P.S.: melodia asta are gust de schimbare de anotimp. nu de toamnă-vară/ vară-toamnă , dar are gust bun...am și uitat câtă liniște îmi aduce vocea omului ăstuia.

j'en ai marre de bonnes manières

mai pe scurt, m-am săturat. până peste cap. de mine, leguma adormită și leneșă. de toane și de tot ce îmi propun și nu duc la bun sfârșit. de praful care mi se așterne zilnic pe papuci și de cărțile ce fug din mâini, rămânând necitite. așa aș vrea să-mi iau măcar o zi ”liberă” într-un loc unde să nu mă cunoască nimeni. să-mi las acasă telefonul și să plec doar cu bani de tren și-o înghețată, sau un măr, sau doar de tren. să nu-mi pese. pur și simplu să merg încotro m-or duce pașii. dacă tot sunt 9 milioane de biciclete în Beijing, aici de ce zici că îi capătul izolat al pământului? și pe urmă să te mai miri că vin lupii  în sat. câteodată aș vrea să îmbătrânesc sub mărul bătrân din grădină, să-mi cadă merele verzi în cap, să mă piște țânțarii până li se urăște, să mă bată soarele și să mă pârlească la amiază, să mă ciufulească vântul și să fiu un nou Gulliver pentru furnici...câteodată sunt un om pe care nu-l cunosc. dar nu vreau să devin lup. mai bine ar fi să-mi iau haine de struț  și să-mi afund capul în ce a mai rămas din fânul de anul ăsta.

Ana

Înainte de Paști am primit un e-mail de la un pokemon ce-mi zicea scurt că-i ”plac scrisorile de la necunoscuți”. Țin minte că eram într-o pasă tare proastă, dar cele câteva cuvinte m-au readus la viață cât ai zice...pikchiu! Am lăsat baltă tot ce aveam de făcut, mi-am căutat stiloul și am început să scriu. Ce anume... habar nu mai am, tot ce știu e că-mi plăcea de minune. La urma urmei nu aveam nimic de pierdut, iar destinatarul necunoscut (cu inițialele numelui și prenumelui aceleași cu ale mele, doar că inversate:D ) nu știa nimic despre mine  (poate tocmai de asta am pus întotdeauna în plicuri adevărata mea față și am renunțat la teama de a fi privită ciudat)..și chiar dacă m-ar fi disprețuit, tot n-ar fi contat. Numai că n-a fost deloc așa, iar rândurile mele n-au rămas monolog, o altă ”foaie” le răspundea. Scrise cu cerneală neagră și într-un stil mai nonconformist,  plicuri cu gânduri bune și daruri mici, dar aducătoare de mari bucurii mă așteptau în cutia vișinie de acasă...și parcă ajungeau mereu la țanc. Câteodată mă gândesc că parcă e ciudat, dar uite că în...ăstea câteva luni am ajuns să cunosc (treptat și cu pași mici) un om fără să-l fi văzut. Și de fiecare dată  descopăr că mai avem ceva în comun sau care ne deosebește și mereu învăț să culeg ceva util. Să-mi zică cineva acum că trebuie să renunț la a trimite scrisori, i-aș răspunde să-și vadă de treabă și să mă lase în plata plicurilor colorate. Acolo sunt eu, ele îmi aduc liniștea. Și cerneala albastră, foile albe sau nuanțate, scrisul seara în grădină,  fuga la poștă, timbrul de 1 leu lipit strâmb mai mereu și cutia magică roșie, cum să renunț la ele?

Tot spontan, așa cum îi stă în fire, fiziciana pictoriță multilateral talentată mi-a zis, într-o zi cu soare de vacanță,  că ar vrea să dea o fugă până în orașul ce-o să-mi devină casă în următorii trei ani. Doar că poate timpul a vrut să-i  mai dăm un pic de lucru lui nenea Poștașu' până să ne vedem. Îmi vine să râd acum când îmi aduc aminte cum stăteam ca un copil cuminte în dimineața aia după înscriere pe o bancă și studiam atent toți trecătorii care veneau din direcția gării...”Să fie blonda? Dar oare Ana e blondă? Nu mi-a zis până acum și nici n-am întrebat-o...Dar nu cred că-i ea...”. Și nu era.

fabricator de povești

Cineva mi-a zis mai de mult că darul aranjării literelor nu se învață de nicăieri, trebuie să-l ai undeva bine înglobat, altfel tot ce scrii e șters și fără de „sclipire”. M-a durut să mi se spună că nu am scânteia aia, dar mi-am înghițit subit dezamăgirea, să nu-i simt gustul amar. Chiar așa era? Copilul din mine s-a răzvrătit în tăcere atunci și nu s-a resemnat nici acum să accepte că nu poate. De ce să nu pot? Recunosc că mereu mă împiedic de propriile-mi ambiții și dau înapoi la vorbe aruncate-n vânt, lăsându-mi visurile de izbeliște pentru alții „mai buni”. Un lucru știu sigur: mi-e sete de povești, vreau să învăț să le adun și să le „fabric” așa încât să simt că am făcut ceva bun. Nu pentru mine, pentru alții.

Azi mi-am plimbat gândurile cu bicicleta. Singură. Eu cu mine și cu playlistul vechi de câteva luni, care parcă ar fi aparținut altcuiva. Și-au început rotițele ce nu luau seama la muzică să se ciondănească și să se strice iar rostul printre sinapse. Că poate n-oi fi ales bine. Oare ce-a fost în capul meu? Și de unde știu sigur că asta îmi doresc? Dacă n-o să-mi placă? De ce n-a fost să fie acolo? Și dacă vreau să scriu de ce nu m-am dus la Jurnalism?

„Vara asta ai avut și tu vacanță. Adică da, vacanță... nici n-ai mai  citit ca-n alți ani.”, „Și tu ce faci toată ziua, nu pierzi timpul? În febra bacului ziceai că o să folosești vacanța cu cap... și uită-te acum la tine!”

Revin la bicicletă și la scârțâitul roților. În ciuda tuturor replicilor de: „Ești nebună? Vrei să mori de foame? Vezi-ți de treabă și du-te în altă parte!”  am ales Literele. Sau ele m-au ales pe mine. Și Clujul poate chiar nu era locul potrivit acum. Încă mi-e greu să înțeleg de ce țineam cu tot dinadinsul să merg acolo. O să-mi treacă, în timp. Sper doar că inima mea nu mă va fi dezamăgit, eu am ascultat-o întocmai.

De dimineață am vrut să citesc un articol fain, așa că m-am gândit că în DoR o să găsesc sigur ceva. De fiecare dată poveștile lor mă duc cu gândul la cel sau cea din spatele cuvintelor, la „fabricator”. Unele le citesc pe nerăsuflate, altele le abandonez pe la jumătate (ce-i drept, rareori... dar se întâmplă). Oricum, din click în click am uitat de mine în fața monitorului și am mai răsfoit și alte bloguri, ale unora care știu să scrie bine. Cum reușesc, habar n-am. „Sclipirea” poate-i de vină. După vreo trei ore, am zis că ar cam fi cazul să mă opresc. Dar tot atunci parcă o voce dinăuntru îmi zicea: „Și tu poți, doar că nu vrei să deschizi  ochii ca lumea. Poveștile nu se scriu singure, au nevoie de povestitor.” Așa că țin creioane și foi  la îndemână.

Tare promițătoare sună planurile mele, știu. Până la primul hop, sau la prima frază tăiată. Ca întotdeauna.

(scris miercuri)

dis de

am plecat cu vara-n sac,
fără șoșoni în picioare
și-am cules roua din soare.

poveste de august. (un.da)

”-Da, amândoi suferim de aceeași nebunie.”

(despre nume:

August: nicio precizare, doar că s-ar putea citi și dezlegat.

Lolla:  - Iar ești ca o lolă...

            - Mulțumesc. Ar trebui s-o iau ca pe un compliment, nu?

            - Ești nebună!

            - Deci da...Lolla, hmm...îmi place cum sună.

)

-August, dă-mi mâna!

-Nu vreau! Ești o urâcioasă. Nici măcar nu ți-ai luat ochelari de soare.

-Fiindcă am uitat...de fapt, n-am găsit unii să-mi placă. De ce ții neapărat să mă faci să mă simt prost?

-Și o mincinoasă pe deasupra. Ce ar zice lumea dacă ne-ar vedea de mână?

-Asta era! Eu cred că te-ar compătimi și ar zice: ”Bietul August, tocmai cu nebuna asta...”

-Și ție ți-ar conveni, nu?

-Atâta timp cât tu n-ai avea nimic împotrivă...

-Bine tu Lolla, chiar așa?

-Nu chiar. Poate s-ar rezuma la: ”Bietul August, tocmai cu țicnita care poartă fuste de vară cu flori cu șosete pufoase de iarnă.”

-Lolla, încetează cu copilăriile! ...Și plouă, tu chiar nu vezi?

-Am umbrela ruptă.

-Tipic. Nu înțeleg de ce cari mereu chilipiruri după tine.

-Nici eu de ce îți place ție atât de mult să critici ceva ce nu ai.

-O să răcești, vino mai repede!

-Vreau să merg cu pași mici. Lasă-mă să mă bucur de ploaie...

-Lolla, te îmbolnăvești!

-Și August o să vină în vizită la mine, eventual cu daruri albe de pe câmp pentru borcane, și atunci lumea o să zică: ”Bietul August, l-a înnebunit asta și pe el...”

-Lolla, dă-mi mâna!

-Lumea, nu eu. Nu vezi că sunt udă leoarcă? Cum să zic așa ceva?

ghemotoc

eu cu mâinile mele reci, cine am devenit? un Nunuc care doarme, uită, își amintește și apoi iar uită. un Nunuc uitat, adormit în toiul verii și bronzat cu dungi, pete și alte julituri de bună purtare. cam așa.

spion fără acoperire

Nenea Poștașu' nr.1 ducea două serviete încăpătoare negre pe o bicicletă cu portbagaj și se oprea parcă mândru de sine să pună plicurile și ziarele fiecărui destinatar. Nenea Poștașu' nr.2 purta ochelari de soare și avea o singură geantă de umăr în care-și ținea rânduite și așteptând nerăbdătoare plicurile. Nenea Poștasu' cu sacul albastru și cheia cutiei roșii cu ochi zâmbitori (de chiar!) a fost un pic grăbit și nu am apucat să-i dau personal și plicul meu azi. Atât de mulțumită mi-am legănat blocul cu dinozauri, că nu se putea să rămână teafăr până acasă. Și m-am supărat că s-a udat, așa că mi-am luat și-un tucan. ”Unora chiar nu le convine statutul de oameni?”, nu cu răutate, dar chiar asta mi-a trecut prin minte când l-am văzut pe tânărul ăla cu stretch-uri uriașe și alte soiuri de belciuge. Și pe urmă veneau valuri de rockeri cu valize și rucsacuri, la expoziția de tatuaje, bănuiam eu. Doar că mai târziu mi-am dat seama că ArtMania e de vină pentru toată forfota de pe străzi...eu eram habarnistă, ca întotdeauna. Piața Mică răsuna tare, tare fain, acum îmi pare rău că nu m-am plantat măcar vreo cinci minute pe piatra rece, dacă băncile tot erau ocupate. Și la gară tot  cam același peisaj: blonzi cu plete, fete îmbrăcate și încălțate în negru și strident fardate, tatuaje la fiecare colț și limbi de neînțeles. Eu eram doar o intrusă, așa că mi-am luat frumușel bilet pentru linia cinci. Nu în fugă, cum fac de obicei, azi șchiopătând . Și-am prins ales loc la soare și la etaj, am crezut că de acolo lumea se vede altfel. De fapt, ”altfelul” nu era altceva decât un geam ruginit ca vai de el, înrămat de un pervaz cu câteva straturi de praf și murdărie depusă acolo de ani buni și un loc de șezut cum doar în trenurile noastre e (probabil) de găsit. Tipul cu tricoul larg încerca să poarte o conversație inteligentă, fiind când mai ironic, când umflându-se în pene: ”Da, se vede pe fața ta că îl iubești.(ironic:) Sau? (pauză) Nu pentru bani, nu? Zi-mi tu mie dacă banii sunt totul și dacă-ți aduc fericirea cu adevărat.” Cam atât până la halta părăsită. Acum că m-am hotărât că-mi pasă, o să încep să mănânc mai sănătos și ... colorat :). Muțumesc, Sunshine!

din dialoguri regăsite

-Mai am totuși un sentiment de neliniște, nu știu de ce...de unde provine...dar nu-mi trece...

-Ai nevoie de o plimbare.

- ...de oameni dragi.

- Lucrurile trebuie luate cu încetișorul, cu răbdare...da, în primul rând de oameni dragi,ai dreptate...

- Mă simt un pic singură...deși sunt înconjurată de oameni toata ziua..

- Of.

-Dar sunt convinsă că e una din stările alea...trecătoare.

-Asta nu-i persoana pe care o știu eu...nu, nu!

- E .... cum să nu?  Sunt tot eu cea veche.

-Mi-e dor să povestesc cu tine,  să-mi dai din pofta ta de viață.

- De ce aștepti să te alimentezi din alte surse? Unde e pofta TA de viață...?

-Nu stiu... e de negăsit.

- Imposibil!

-...

- Așa mai merge...trebuie doar să ții minte că ești un copil special, un om pe care l-a creat Dumnezeu (deci nu oricine) exact cum a dorit El, cu exact calitățile pe care le-a dorit El pentru tine... și pe care le folosesti deja..și știi vorba aia: pofta vine mâncând.

-De asta te iubesc eu pe tine.

- Deci trăind, acolo unde ești...Și eu te iubesc pentru că așa vreau!Nu pentru că meriți, sau că faci tu ceva pentru asta.

-Eu te iubesc pentru că meriți și pentru toate momentele când mi-ai fost alături...

-E bine și așa. Adevărata încercare e să iubești necondiționat, indiferent dacă persoana merită sau nu. În ziua de azi se iubește cu predilecție în două moduri.

-Adică?

-”Te iubesc dacă..." și "Te iubesc pentru că...". Două tipuri care nu mai sunt valabile odată ce se schimbă datele problemei.

-Depinde. Nu-i chiar așa.

-Ba da. Iubirea prin definiție e necondiționată de 'dacă' sau 'deoarece', așa cum o explică Dumnezeu: ”Trebuie să iubești. Punct.” Să scoți ”dacă” sau ”deoarece” din ecuație. D-apoi azi...



printre nori

personal de impersonal

când ”nu am mai avut timp” pentru desen, am zis că sunt alte lucruri mai importante asupra cărora să-mi concentrez atenția. așa că am lăsat baltă culorile și blocurile și am dedicat școlii aproape tot timpul meu. până când am crescut și mi-am dat seama că mi-e tare dor de mirosul foilor albe și al creioanelor neascuțite și am încercat să recuperez cumva anii pierduți. pentru scurt timp însă pentru că ”era deja prea târziu”. nu am avut puterea atunci să lupt și am pus iar deoparte îndeletnicirea din copilărie. mi-am găsit pe urmă un mic refugiu în pagina asta care-mi primea cuvintele fără să-mi reproșeze nimic și le îndosaria cu grijă. am trecut de-un bac și din toamnă o să fiu pion într-o poveste nouă. acum parcă aș sta stingheră înaintea unei uși în spatele căreia nu știu ce se află... de asta ezit să intru. nu știu ce alfabet mai e bun pentru mine și nu știu cât timp de acum încolo o să încep lucruri la care o să tot renunț.

fragmentul ăsta a fost ceva personal, chiar dacă pare impersonal. 

...dar nu știu cât o să mai dureze și moftul ăsta.

 puțin ...probabil. până mai am timp.

sometimes is hard to follow your heart.

I feel I don`t really know who I am or where I`m going, or whether I have made the right decisions recently.

this post is dedicated to a dear dear person. thank you a million!