cu cochilie sau fără.

nu am mai scris de mai bine de o lună. bine, de fapt am scris, dar mi-am abandonat blogul. am vrut să văd cât de important e pentru mine și dacă mă pot lipsi de el. concluzia la care am ajuns e că nimicurile pe care le pun aici sunt părți din mine… și acum am înțeles că ele m-au ajutat cumva să cresc, să prind curaj să nu-mi mai arunc visurile la gunoi. a fost o perioadă grea, dar nu mi-am dorit nici măcar un minut să treacă. recunosc că mi-a fost frică și am plâns mult, uneori fără să mă pot opri. în timpul ăsta am devenit un Helix pomatia, nu că n-aș fi fost întotdeauna un melc sfios și nesigur, nu că aș fi avut vreodată destulă încredere în mine. de acum o să încep să devorez tot ce mi-a lipsit și o să mă bucur de vară, cu cât mai puține puncte de suspensie.