diridiridac

fustă cu muulte flori. urme de lipici pe degete după joaca de-a  culorile cu mărgelele.  plimbat cu un nou cotor  în hamac și în grădină.  buchet de margarete mici făcute cadou borcanului gol.  sunătoare, sunătoare pentru ceai și alte flori galbene să le țină companie albelor.  pedale prin întuneric, fără urmă de lilieci.  plimbare de ținut minte, pe străzi mai adormite sau nu chiar. case vechi cu geamuri cu jaluzele sau fără perdele, ori perdele să se vadă prin ele.  râs, râs, râs. de aia. urlete de fericire. concert cu intrare gratis.  dans de cangur și șezut în mijlocul străzii pentru gazilioanele de stele ce ne făceau inimile să zâmbească larg.  și la urmă mail cu melodie înainte de mers la somn.  cele mai faine sunt zilele în care fericirea nu se joacă de-a v-ați ascunselea. ca azi, joi.

oac oac oac.

and then...

then I think I fall in love, but I don't. then I build dreams that vanish sooner than sandcastles. then I want to change, but I'm afraid, ashamed and hide. then I make up excuses for what Ï'm not. then there's this one question that bothers me: " G., are you nuts?". then I sleep a lot, forget everything and wake up to start the story from scratch. then I'm spinning around an infinite circle trying to find my way. then I tell myself I should dare to dream more and stop writing gibberish.

what then?

despre Melania

Rodica Ojog- Brașoveanu era de ceva vreme pe lista ”aș vrea să văd cum scrie”, așa că nu am ezitat săptămâna trecută  să fur temporar ”Cianură pentru un surâs/ Bună seara, Melania”.  Am savurat-o nu atât pentru cuvintele noi delicioase, cât pentru personalitatea unei băbuțe veritabile, aparent senilă și candidă, în realitate o inteligență ascuțită. Cum să ți-o imaginezi? Ca o ”femeie de peste 60 de ani care-și așază ghetele la geam de Sf. Nicolae și tot ea vâră înăuntru bomboane. mătase pentru brodat și alte prostii...” Melania Lupu jonglează cu toate celelalte personaje, ea e cea care născocește și pune la punct planuri pentru surâsul cuceritor al tabloului lui Goya, doar că omite anumite detalii, care o dau, inevitabil, în cele din urmă de gol. Două lucruri (printre altele mărunte) m-au frapat la ea: atașamentul față de motanul Mirciulică (prietenul și confidentul ei aproape devotat): ”-Nu cunosc altceva mai bun când ninge decât o budincă fierbinte...Ce faci, Melania? Ai pus prea mult lapte...Să nu uiți să-i povestești azi lui Mirciulică Albă-ca-Zăpada. Mi se pare extrem de potrivită.” și  modul în care se încuraja singură în situațiile critice prin gânduri: ” Da, draga mea! N-a făcut decât să reconstituie punct cu punct itinerarul tău, dar n-a demonstrat nimic. Păstrează-ți cumpătul, fetițo, și procedează ca și cum ai fi sigură de nevinovăția ta.” Cel mai bine cred că a reușit maiorul Cristescu, cel care a avut cel mai mult de furcă cu ea, să o descrie și să o înțeleagă: ” O personalitate fascinantă, plină de farmec, cu o rară capacitate de a fi fericită, de a găsi bucurie în orice mărunțiș. ”Da, recapitulă un gând mai vechi, apetituri și grații de fetiță, altoite pe o minte de gangster.” ”

O lectură plăcută de vacanță.

pedale prin praf

medicamentele care te vindecă cel mai repede nu se prescriu, dar se găsesc ”pe toate gardurile”. trebuie doar să îți dorești să te faci bine. să mulțumești pentru tot și să ai încredere. tu ești doar o furnică ce nu poate înțelege multe lucruri, ești om și așa ai fost plămădit, dar nu vii de nicăieri și nici nu te îndrepți spre neant. aseară cam la aceeași oră simțeam nevoia să îmi spună  aducă cineva aminte de toate aceste lucruri...

S. are în buzunarul unui hanorac mov un petic de hârtie pe care au fost mâzgălite și îngrămădite la vremea lor multe cuvinte, dar acum doar două dintre ele mai sunt vizibile. ar trebui să port și eu, de fapt fiecare dintre noi ar fi bine să aibă mereu la îndemână un astfel de bilet care să ne reamintească esența vieții. pentru că avem memorie scurtă când vine vorba de lucrurile importante.

T. nu e un om bun, e un om extraordinar de bun. datorită lui am văzut ieri seară lucrurile altfel.  ”Iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos e mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt față de  Dumnezeu.” (Părintele Arsenie Boca)

captiv între patru pereți nu poți scăpa de gânduri. aseară îmi zugrăveam camera cu noi și noi straturi de vopsea. culoarea nu era deloc limpede și mereu o schimbam. și asta până când mi-au obosit ochii, am stins veioza și am zis: ”gata. acum dorm.”

astăzi am deschis ochii și am luat medicamentele. cu fiecare pedală și fiecare cuvânt simțeam în toți porii că trăiesc și că nu am de ce să fiu nerecunoscătoare. dacă aș fi în stare, aș încerca să redau măcar o firimitură din conversațiile care m-au reclădit bucățică cu bucățică. de cele mai multe ori, nu suntem contienți de talentul de arhitect, sculptor ori constructor ce stă ascuns în noi.

acum e bine, până și înțepătura cea ciudată începe să se vindece. încet-încet. spre casă, era târziu și lumea pe care o întâlneam era gătită de sâmbătă seara, iar eroul lui Suskind ar fi avut de unde să adune destule esențe... teneșii mei erau prăfuiți, bicicleta scârțâia la fiecare bolovan mai zgrunțuros și pielea îmi era îmbrăcată cu câteva straturi de colb  neatent pulverizate de zeci de roți grăbite. ”Cine știe prin ce zări pedalează Făt-Frumos...”

am ascultat în timp ce am scris.

punct (.)

nu dacă, nici dor. rană.

sunt o nerecunoscătoare.

simți parfumul verii?

-Nu mă saluți?

-Bine, dar nu te cunosc.

-Păcat. Eu te cunoșteam de mult. Dintotdeauna.

-...

”înfuleca totul, sorbea, înglobând totul în sine”

scriu cu ”floricele” de multe ori, alteori sunt ”lașă” și mă hrănesc cu vorbe goale, alte dăți ”gândesc îngust” și de tot atâtea ori îmi dau seama că nu mă înțeleg. dar sunt eu. mă împachetez în plicuri și în lucruri nesemnificative.noaptea nu dorm bine fără ursul meu tocit, încă păstrez inelul roșu cumpărat de mama acum vreo 11-12 ani, am blocuri întregi cu desene de pe cutii de boniboni și alte ciudățenii ce mi se năzăreau pe la 6-7 ani plus o groază de cutii și cutiuțe cu amintiri...

firimituri nearuncate.

lumea pe care alții nu o înțeleg sau o disprețuiesc e lumea mea... o lume cusută cu fire colorate (când încep să urlu și să port coarne înseamnă că s-a înnodat ceva prin ițe :p ). mi-aș dori să pot să fac în fiecare zi pe cineva fericit. așa cum am fost eu azi când am primit un baton de scorțișoară.  mulțumesc expeditorului.

vara asta e aromată. așa-i că și a ta?

gogonele/verzi-uscate

...

imaginează-ți o bezmetică naivă care se pierde în lucruri pe care alții nici nu le observă de cele mai multe ori, care scormonește după povești (aparent) banale continuu, care se răzgândește de o mie de ori pe zi atunci când alții știu clar ce vor, care se împiedică și cade cu un metru înaintea liniei de sosire, care tace și merge mai departe fără a privi înapoi când și-ar fi dorit să se oprească, care alunecă într-un interval scurt de timp dintr-o extremă în alta, care nu va cere ajutor și va înghite mai degrabă în sec, care își cară umbrela timp de săptămâni dar nu cade niciun strop și o uită acasă tocmai când plouă cu găleata, care nu-și aduce aminte despre ce era filmul văzut doar cu câteva luni înainte, care de multe ori face total opusul a ceea ce inima îi spune, care...

incluș

câteodată îmi vine să mă zgâriu pe ochi. de ciudă. și-mi vine să plâng și să urlu peste șapte zări și șapte mări, să mi se întoarcă ecoul ca un bumerang și să se rotească aiurea ca un vitezoman zăpăcit. viața asta colorată cu vârtejul ei amețitor și drumurile întortocheate...

știu că îmi doresc din tot sufletul să merg acolo, dar nici nu vreau să mă gândesc că acolo o să-mi facă rău și că acolo o să fie tare greu. nu, nu mi-am pierdut încrederea și știu ce vreau. vreau să fiu de folos făcând ceva ce îmi place. vreau să simt că încolțește ceva bun din mine.vreau acolo. realitatea e deocamdată alta.

roua serii

Tu ești domnul Liniște și eu domnul Zgomot.

cu zilele care trec nu fac decât să-mi dau seama că nu-mi mai convine statutul de om intrat la apă cu care m-am etichetat singură de ceva vreme prin tot ceea ce am făcut. oi fi ignorantă din anumite puncte de vedere, sau copil sfios-neghiob-nătâng-stângaci -împiedicat, dar nu mai sunt un om pesimist. m-am schimbat.

Eu sunt domnul Zgomot și tu domnul Liniște.

tăgădaș

azi am învățat un cuvânt nou, așa se pare. un cuvânt necunoscut care spune atât de multe. DEX-ul zice că ar însemna negare ori tăgadă, dar mie mi-a fost explicat altfel. ceva diferență de nuanță…sau mai mult de atât.

ard mai ceva ca un cuptor și mai devreme am avut și febră, mâine și poimâine vor zice auvai! toți mușchii și toate oasele. dar nu-i bai. insolație zic ai mei și n-ar fi de mirare la felul în care arăt. nu-i nimeni de vină că am vrut baia asta de soare, am avut așa nevoie de ea și de ziua de azi. m-am trezit devreme să nu pierd ocazia de a merge la munte, cu un grup numeros, care mi-a amintit cu drag de aventurile Cireșarilor. mi-am hrănit plămânii și gândurile cu aer magic și apă mai ceva ca-n basme și am urcat la peste 2000m. acolo sus e o altfel de lume, fără zgomot, ranchiună ori nemulțumire. natura are legea ei și se descurcă cum nu se poate de bine. aproape de soare și mai aproape de nori se vede totul un pic (un pic mai mult de fapt) diferit, iar vântul va sufla el cu putere dar nu spulberă fericirea. mi-am dat seama azi că nu călătoria în sine e importantă, ci felul în care o înțelegi și o parcurgi.

până seara am reușit să-mi scrintesc de câteva ori picioarele, dar cu toată  oboseala am ajuns într-un final întreagă acasă. am picioare tare nătângi, sau mai bine zis tăgădașe ( în sensul pe care l-am folosit azi). florile roz rămân amintire și vor suplini regretul lipsei aparatului foto.

*tăgădaș - asemenea unui cal scos pe câmp primăvara după ce o iarnă întreagă a stat închis în grajd. adică neobișnuit cu noua situație, neacomodat, neînvățat, stângaci.

 tot azi am aflat și de melodia asta, care-i la fel de specială ca și persoana care o asculta.

ham ham

Capitolul ”Mimi” încheiat azi. definitiv.

de câte ori n-am avut impresia în tot răstimpul ăsta de un an că nu o să ajung să trăiesc ziua asta. da, am reușit în sfârșit să scap de dosarul ăla (al treilea dosar de hârtie), pe care o dată la două-trei luni l-am cărat după mine și mi-am dat banii pe chitanțe, chitanțe, chitanțe. de acum nu mai aștept ore întregi, nu mai vreau reprogramări și nici nu mai văd fețe antipatice. gata! săptămâna viitoare o să primesc o scrisoare( plic formal mai degrabă)cu magicul card roz. acum câteva zile am constatat cu oarecare stupoare că pe unii îi interesa situația mea mai mult decât aș fi crezut, și atunci am zis: ”Da?Bine, lasă că vedeți voi!”. mai pe șleau, mi-am luat permisul de conducere a cincea oară, dar numai eu știu prin ce am trecut, câte milioane de nervi am consumat, câte doze de răbdare, ciudă și continuă frământare am golit, de altele nici nu mai vorbesc. dar totul a trecut. cu siguranță fiecare om are un examen al vieții și până acum ăsta a fost al meu pentru că am avut multe de învățat, iar ghemul ăsta cu ițe ”de luat aminte” poate fi depănat în câteva cuvinte simple ce mi-au dat curaj: ”Totul nu e să învingi, totul e să lupți până la capăt. Biruința nu-i obligatorie. Obligatorie e lupta…Asta-i singura noastră datorie sfântă: de ne este dat să cădem, să fie-n zori.”

asta am scris în prima parte a zilei, în prima jumătate de acasă, până m-a strigat ”Alina”…adică până am avut parte de cea mai faină și neașteptată surpriză ce putea completa binele de azi. îmi aduc aminte că acum câteva zile îmi doream tare mult să mi se întâmple și mie pățania cuiva dintr-un film recent văzut când viața personajului se întorcea la 180 grade. nu aveam atunci de unde ști că o să primesc curând atâta fericire inimaginabil de aducătoare de liniște…

nu știu să mulțumesc cum trebuie. nu știu dacă am reușit vreodată . dar știu că cei la care țin simt cât de mult apreciez lucrurile pe care le fac pentru mine.

mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc…pentru că iar m-am simțit cel mai iubit și fericit dintre pământeni.

mulțumesc.

cu cochilie sau fără.

nu am mai scris de mai bine de o lună. bine, de fapt am scris, dar mi-am abandonat blogul. am vrut să văd cât de important e pentru mine și dacă mă pot lipsi de el. concluzia la care am ajuns e că nimicurile pe care le pun aici sunt părți din mine… și acum am înțeles că ele m-au ajutat cumva să cresc, să prind curaj să nu-mi mai arunc visurile la gunoi. a fost o perioadă grea, dar nu mi-am dorit nici măcar un minut să treacă. recunosc că mi-a fost frică și am plâns mult, uneori fără să mă pot opri. în timpul ăsta am devenit un Helix pomatia, nu că n-aș fi fost întotdeauna un melc sfios și nesigur, nu că aș fi avut vreodată destulă încredere în mine. de acum o să încep să devorez tot ce mi-a lipsit și o să mă bucur de vară, cu cât mai puține puncte de suspensie.

tu, din greşeală...

ai ştiut? sau măcar ai simțit?

acolo unde eşti...pune-ți un hanorac pe tine, lasă baltă ce făceai, caută-ți un colț de cer şi ascultă-mă; nu mă întrerupe, nici nu-mi pune întrebări, doar ascultă-mă.

atunci când cuvintele clocoteau pe dinăuntru eu nu făceam altceva decât să răspund prin tăcere. mereu am aşteptat, mereu voi aştepta, mereu, mereu. da, să apari, de nu ştiu unde, de la capătul pământului sau de la colțul străzii pe lângă care trec în fiecare zi. să te pot privi în ochi, să mă iei de mână şi să-mi spui: “cam târziu, dar am venit”. să nu-mi cumperi flori, dar să-mi dăruieşti o margaretă de pe câmp, să vii să ne plimbăm ore în şir sub clar de lună şi să uităm de tot ce ne înconjoară..când o să vrei să mă înveți să dansez, o să vezi cât de neîndemânatică sunt, o să te calc şi o să te enervez, dar o să mă ierți. o să-mi povesteşti nimicuri, dar vor fi cele mai amuzante nimicuri din lumea asta şi-atunci o să am curajul să mă simt ridicolă în fața ta, fără să mă gândesc că m-ai putea disprețui. şi-o să râzi de mine, şi-o să râd de tine...şi ne vom plimba pe străzi, vom merge mult fără destinație, dar nu-mi va fi frică şi nici nu ne vom pierde... şi fiecare zi va fi un infinit înmultit cu doi.

atât, acum te poți întoarce să continui ce ai întrerupt, dar nu uita să vii la timp. atunci.

notă de subsol: am scris rândurile de mai sus de mai bine de o lună, și acum simt nevoia să adaug un link ce se potrivește stării pe care am avut-o atunci, adică melodia asta