Mi-am luat 3 romane cu mine, in speranta ca voi reusi sa le citesc. In zadar, pentru ca timpul avea alte planuri pentru mine, de care eu habar nu aveam. Singurul lucru de care simteam nevoia atunci cand am plecat era " sa ma regasesc pe mine cand ma pierd" si intr-un fel am reusit.
Da. Din prima clipa am stiut ca asa va fi. M-am indragostit, iremediabil ( era si timpul, nu?). Cum as fi putut altfel?
M-a asteptat tacut si cand am vrut sa-mi scuz indelunga intarziere, mi-a zambit cu subinteles si mi-a spus : "Acum trebuie sa ne grabim. E aproape dimineata".Urmele pasilor nostri se pierdeau mute in nisip...
Avea o privire patrunzatoare, ce te invaluia ca mangaierea unui sal de matase, un suras tainic si misterios si niste ochi de un albastru infinit, imbracati in sclipiri aurii. Ca intr-un cantec , mi-a spus povestea lui, pe care am ascultat-o in imbratisarea calda a vantului si sub umbra soarelui dulce de august....
Mi-a daruit o pereche de sandale de nisip, pe care le-am purtat fara sa mai vreau sa le dau jos, ca un copil care nu vrea sa se desparta de jucaria proaspat primita nici macar atunci cand doarme.
Tarziu, mi-a soptit usor la ureche: "Trebuie sa ne intoarcem. E noapte.."
P.S.: Ti-am promis... si o sa ma intorc. Intr-o zi, curand...