in oglinda vremii,fără fard...

şi-a amintit: avea o rochiƫă roşie de catifea şi o pereche de sandale de lac, mov...


atunci...

zâmbea larg, avea ochi verzi, pătrunzători, obraji rotunzi, era tunsă scurt, avea darul de a spune poveştile cu tâlc, cerea în fiecare zi creioane colorate, învăţa să se dea cu bicicleta si avea genunchii şi coatele julite, mânca "puf alb" si "puf gri" şi bea cacao cu lapte, avea un urs roşu fără de care nu putea dormi, punea întrebări, vroia să ştie cum e să fii mare...
şi avea un ceas de mână cu o brăţară din bomboane dulci, multicolore; nu o interesa cât arăta ora, pentru că nu conta dacă secundele treceau ca zilele sau zilele ca secundele..

acum...

tace, ochii nu-i sunt nici verzi, nici căprui şi parcă şi-au pierdut din limpezime, obrajii s-au alungit, are părul lung, a uitat multele basme, creioanele stau abandonate în colţul vreunui sertar, merge rar cu bicicleta şi nu mai are julituri, doar amintirea celor de altădată, mănâncă mere şi bea ceai, are un urs roşu cusut, părtaşul insomniilor, nu găseşte răspunsuri, ar mai vrea să ştie cum era sa fii mic...
şi are ceas doar la telefon, care merge înainte cu patru minute. de ce tocmai patru nici ea habar nu are, tot ce ştie e că mereu scade cele doua sute patruzeci de secunde din ora indicată; acum contează..pentru că atunci când e fix, înseamnă că de fapt nu e fix, dar nici când e si patru minute nu poate fi fix. şi nu o să fie altfel decât atunci când ceasul ei o să indice la fel ca celelalte, ora exactă...dar pentru asta trebuie ca ea să-l fixeze...


P.S.: a rămas aceeaşi ea ...