diagnostic

 fiecare cu stolurile si cu piticii lui...


  Sunt rea si uneori  imi place sa-i tachinez pe altii, in special pe cei pe care ii cunosc bine si la care tin ( si totusi, nu cu rea intentie), dar nu-mi place sa-i vad tristi si deprimati asa cum mi se intampla si mie adesea sa fiu...si ma enerveaza faptul ca atunci cand au nevoie de mine, nu  pot "prescrie" tratamentul necesar pentru "recuperare"...poate ca intr-adevar e grea meseria de prieten..
Ca  astfel de pacienti, toti ne dorim in acele momente sa ne simtim iubiti, sa stim sa exista cineva caruia nu-i suntem indiferenti si care ne sprijina neconditionat."Oricand ai nevoie, sunt aici".. usor de zis, greu de facut...pentru ca vorbele nu sunt de ajuns, pentru ca  a fi acolo  inseamna  mai mult decat primele doua cuvinte care iti vin in minte si pe care le consideri sfatul cel mai potrivit.
Nu ai simtit niciodata ca intr-o clipa totul se poate schimba? Ca poti cadea in prapastia, de pe a carei culme inainte te simteai puternic?
E greu sa fii mereu cu zambetul pe buze..de fapt e imposibil, oricat de mult ai incerca.
..si cel mai greu e ca nu ne dam seama ca masca pe care o purtam nu  poate acoperi sau sterge trecutul, dar nici nu ne lasa  sa vedem si sa ne bucuram de prezent..

daca sunt o pesimista -optimista sau o optimista-pesimista, e discutabil...poate sunt mai mult o combinatie a celor doua adjective... nu stiu.

P.S.: Ce e mai usor: sa dai un sfat sau sa primesti unul?