bilet decolorat

ieri am alergat, dar am pierdut trenul, azi ... l-am aşteptat.

 un compartiment aproape mut şi un cer trist...

cu paşi leneşi, având încă urma lacrimilor prelinse pe calzi-i obraji, cu privirea absentă şi melancolică, o tânără  îmbrăcată într-o rochie de un verde decolorat, se aşază tăcută la geam. pe umerii îmbrăţişaţi de soare poartă o eşarfă arămiu-aurie. vântul s-a jucat cu buclele-i neastâmpărate, lăsându-i ca agrafă o frunză gălbuie...

 mâine va purta o nouă rochie...

mai mult decât vorbe

"În ceea ce mă priveşte, n-aş avea nimic să-ţi scriu, nimic să-ţi povestesc. De altfel, nici nu era în intenţia mea; atât doar că aş dori mult de tot să te ştiu fericită. Eşti fericită? Iată tot ce voiam să-ţi spun." (din scrisoarea unui  "idiot")

what say u?

parla con me...

de... neuitat!

ieri am fost cel mai aproape de cer vacanţa asta. 
ieri am trăit cât într-o lună.
ieri am fost fericită. pentru ca ieri am fost la munte!

exista clipe ce nu pot fi uitate, momente ce ne rămân întipărite undeva, într-un colţ al inimii si a căror amintire o purtăm mereu în suflet...
pentru mine, cuvintele nu sunt de ajuns pentru a le descrie...

cumva..atipic??

e sfarsitul lui august? peste trei săptămani începe şcoala? a XII-a? şi ce? foarte bine! abia aştept! mi-e atat de dor, poate nu atat de asaltul de întrebări, ci de pofta de viaţă a unor oameni care îmi lipsesc...
oare şi ei s-au schimbat?

altădată de vremea asta eram buimacă, aşa cum e un om abia trezit din somn, care-şi dă  seama că a dormit mai mult decat trebuia, că a întarziat şi că toate planurile îi sunt date peste cap. nu ştiu de ce, dar aveam mereu impresia că nu reuşeam să fac  mai nimic din ce îmi propuneam în iunie.

momentan...poate am luat-o pe drumul impasibilităţii, cert e că vacanţa asta a plutit sub semnul imprevizibilului şi a lui " ce va fi, va fi; dacă da, bine, dacă ba, tot asa!". nu am numărat zilele, nu am avut planuri, nici aşteptări, dar nici nu am luat încă o decizie, în sensul că răspunsul e încă în curs de formulare ( pentru ceilalţi :D).

P.S.: şi totuşi, încă nu e timpul bilanţului...

about unwritten things

no one knows, only the blank...

because this story doesn't start with "once upon a time..." and doesn't end with "...and they lived happily ever after", the protagonists are not a young prince  and his beautiful lover.

it simply...starts!  it's late at night, I can't sleep, I can't read .. so I'm sitting with a blank paper in front of me and a pencil in my right hand, thinking about this incurable, painful  disease, popularly known as...feelings!

someone said that real happiness lasts just for a second.  why would it be impossible for that second  to become eternity?

 why am I scribling to erase instead of listening to...some kind of  "written" story?

still, there is no such thing as perfect emotions!

raza de ... culoare

 gata-i casa. ne mutam?

nu uita de eticheta!

 ...
încă un lacăt, încă o cheie...

zilnic o nouă cămaşă dar un singur costum sobru, negru; din manşeta largă se întrevede o mana subţire, nesigură, ce tine o servietă extrem de tocită.
nu-l cunoaştem, deci o sa-i spunem simplu: Domnul A ( de la Anonim).
în fiecare zi, A se opreşte la magazinul X,  de unde cumpără un lacăt. mereu de aceeaşi culoare ,de aceeaşi mărime, cu acelaşi tip de cheie. ajuns acasă, îşi aranjează cămaşa alături de un plic gol ( pe care-l ia întotdeauna din servieta magică) într-un sertar, pe care îl încuie cu lacătul proaspăt cumpărat.
cheia o păstrează, din obişnuinţă, într-unul din buzunarele pantalonilor.cheia de luni langa cheia de joi, cea de mai langa cea de august, cea de 1 langa cea de 31...
pana cand sertarele devin biblioteci si buzunarele încep sa spună: "atat!", pana cand cheile încep sa cadă prin casa, pe strada, peste tot...
A nu le vede, nu le aude cantecul trist pentru ca e ocupat sa caute loc pentru cat mai multe dulapuri cu cat mai multe sertare. nu simte ploaia, nici frigul, nu vede oamenii, nici străzile sau florile...
pana cand, intr-o zi tarzie de vară, o frunza galbenă i se aseză pe umăr: "Ciudat! Credeam ca trebuie sa vină primavara!"
a doua zi, dupa ce a vazut ca avea cutia poştală plină cu scrisori, a ars sertarele si si-a cumpărat un singur dulap, cu etajere, pe care îl tine descuiat...

P.S.: nu încuia amintirile cu acelaşi tip de cheie si nu le lăsa ca eticheta un plic nescris si gol! s-ar putea ca mai tarziu sa le cauţi..si atunci cum le mai poţi găsi?

imi spui atunci

 nu dorm. am deschis fereastra.

 aici, milimetric aproape. acolo,infinit de departe.am un nume, ai un nume,nu contează. nu mă cunoşti, nu te cunosc. nu dorm, poate nu dormi.e un zid de care nu pot sa trec, cum de altfel nici tu nu poţi sa treci. sunt într-o parte, eşti în cealaltă. vad deasupra lui, tu vezi deasupra lui? în bucata mea de cer încap atat de multe stele, cate vise încap în a ta? numără-le si îmi spui cand ne întalnim...

o zi de luni

un singur "vreau" într-un sac plin cu "nu ştiu"...

oare duce la ceva bun?

 unde?

Tâlvana

vara şi vacanţa sunt de vină dacă am dat în mintea copiilor...pentru că acum fiecare zi îmi readuce mireasma clipelor de altădată...

Capitolul de azi : Tâlvana

scorpion convins, om dintr-o bucată, viitor medic..cam aşa începe povestea...

"Am doua veşti: una bună şi una proastă. Cu care vrei să încep?" ar spune ea. Eu am două alternative şi, cum îmi stă în fire, o să încep cu defectele.

nu e vorbăreaţă, e radio în adevăratul sens al cuvântului (!!!) şi partea cea mai proastă e că deseori butonul de reglare al volumului se blochează în dreptul pragului de maxim ( "posturile" preferate, care pot funcƫiona nonstop: Harry Potter, filme şi, mai nou, medicina).

e enervant de dezordonată( şi nepăsătoare în acelaşi timp), deşi uneori am impresia că face asta doar din dorinţa de a mă supăra. cu dulciurile e altă poveste. nu poate sta liniştită până nu mănâncă tot şi dacă sunt ascunse, le găseşte "din greşeală"...adică "ele o găsesc pe ea".

zăpăcită..a fost dintotdeauna (dacă atunci cand era mica o arunca pe Cita în butoiul cu smoală şi îi dădea Lindei mâncare cu linguriƫa, acum "obiectul de tortură" e Bodi..)

pe de altă parte, dacă într-adevăr există sindromul "lipici pentru oameni", atunci fiinţa asta ghiduşă e prima care-l are în supradoză.şi mai are un dar : ştie să se facă plăcută, fiind simplu ea, fără a încerca să pară altfel sau altcineva. câteodata e atât de plină de viaţă, că devine molipsitoare. mă face să râd şi nu ezită să-mi spună zilnic că sunt un "copil prost şi încăpăƫânat". departe de a semăna cu mine, nu stă să se gândească de doua ori înainte de face ceva sau a lua o decizie.

pe birou, pe noptieră, prin caiete are nesfarşitele liste cu ce trebuie să facă a doua zi. pe mine mă amuză când le văd, dar ea continuă mereu să le scrie, chiar dacă ştie că nu le poate respecta întocmai...

...

in oglinda vremii,fără fard...

şi-a amintit: avea o rochiƫă roşie de catifea şi o pereche de sandale de lac, mov...


atunci...

zâmbea larg, avea ochi verzi, pătrunzători, obraji rotunzi, era tunsă scurt, avea darul de a spune poveştile cu tâlc, cerea în fiecare zi creioane colorate, învăţa să se dea cu bicicleta si avea genunchii şi coatele julite, mânca "puf alb" si "puf gri" şi bea cacao cu lapte, avea un urs roşu fără de care nu putea dormi, punea întrebări, vroia să ştie cum e să fii mare...
şi avea un ceas de mână cu o brăţară din bomboane dulci, multicolore; nu o interesa cât arăta ora, pentru că nu conta dacă secundele treceau ca zilele sau zilele ca secundele..

acum...

tace, ochii nu-i sunt nici verzi, nici căprui şi parcă şi-au pierdut din limpezime, obrajii s-au alungit, are părul lung, a uitat multele basme, creioanele stau abandonate în colţul vreunui sertar, merge rar cu bicicleta şi nu mai are julituri, doar amintirea celor de altădată, mănâncă mere şi bea ceai, are un urs roşu cusut, părtaşul insomniilor, nu găseşte răspunsuri, ar mai vrea să ştie cum era sa fii mic...
şi are ceas doar la telefon, care merge înainte cu patru minute. de ce tocmai patru nici ea habar nu are, tot ce ştie e că mereu scade cele doua sute patruzeci de secunde din ora indicată; acum contează..pentru că atunci când e fix, înseamnă că de fapt nu e fix, dar nici când e si patru minute nu poate fi fix. şi nu o să fie altfel decât atunci când ceasul ei o să indice la fel ca celelalte, ora exactă...dar pentru asta trebuie ca ea să-l fixeze...


P.S.: a rămas aceeaşi ea ...

asterisc

asa cum nu poţi pierde ceva ce nu ai avut, nu poţi avea ceva ce nu ai găsit...

nu.nu a venit cu mine.

a rămas acolo.

departe, aproape, mai aproape, mai departe...neclintit, mototolit în ganduri , vecin cu soarele, părtaş al amintirii sandalelor de nisip, al îmbrăţişării dimineţii...si al lui Lorelei...

pălăria roz ..nu eram eu si poate nu era nici Halia, nici Demeter, nici Amphitrite...

 tricoul alb nu erai tu...

ei erau doar...doi, unul singur si una singura...

eu eram doar eu, o umbra verde, in spatele cortinei...

P.S.: totul e doar..."începutul unui mare cantec"...

diagnostic

 fiecare cu stolurile si cu piticii lui...


  Sunt rea si uneori  imi place sa-i tachinez pe altii, in special pe cei pe care ii cunosc bine si la care tin ( si totusi, nu cu rea intentie), dar nu-mi place sa-i vad tristi si deprimati asa cum mi se intampla si mie adesea sa fiu...si ma enerveaza faptul ca atunci cand au nevoie de mine, nu  pot "prescrie" tratamentul necesar pentru "recuperare"...poate ca intr-adevar e grea meseria de prieten..
Ca  astfel de pacienti, toti ne dorim in acele momente sa ne simtim iubiti, sa stim sa exista cineva caruia nu-i suntem indiferenti si care ne sprijina neconditionat."Oricand ai nevoie, sunt aici".. usor de zis, greu de facut...pentru ca vorbele nu sunt de ajuns, pentru ca  a fi acolo  inseamna  mai mult decat primele doua cuvinte care iti vin in minte si pe care le consideri sfatul cel mai potrivit.
Nu ai simtit niciodata ca intr-o clipa totul se poate schimba? Ca poti cadea in prapastia, de pe a carei culme inainte te simteai puternic?
E greu sa fii mereu cu zambetul pe buze..de fapt e imposibil, oricat de mult ai incerca.
..si cel mai greu e ca nu ne dam seama ca masca pe care o purtam nu  poate acoperi sau sterge trecutul, dar nici nu ne lasa  sa vedem si sa ne bucuram de prezent..

daca sunt o pesimista -optimista sau o optimista-pesimista, e discutabil...poate sunt mai mult o combinatie a celor doua adjective... nu stiu.

P.S.: Ce e mai usor: sa dai un sfat sau sa primesti unul?

Poveste de august

Un vis devine realitate doar atunci cand iti doresti  cu adevarat sa prinda culoare. O surpriza nu apare niciodata atunci cand e asteptata, pentru ca ineditul sta in caracterul ei intempestiv.

Mi-am luat 3 romane cu mine, in speranta ca voi reusi sa le citesc. In zadar, pentru ca timpul avea alte planuri pentru mine, de care eu habar nu aveam. Singurul lucru de care simteam nevoia atunci cand am plecat era " sa ma regasesc pe mine cand ma pierd" si intr-un fel am reusit.

Da. Din prima clipa am stiut ca asa va fi. M-am indragostit, iremediabil ( era si timpul, nu?). Cum as fi putut altfel?
M-a asteptat tacut si cand am vrut sa-mi scuz indelunga intarziere, mi-a zambit cu subinteles si mi-a spus : "Acum trebuie sa ne grabim. E aproape dimineata".Urmele pasilor nostri se pierdeau mute in nisip...
Avea o privire patrunzatoare, ce te invaluia ca mangaierea unui sal de matase, un suras tainic si misterios si niste ochi de un albastru infinit, imbracati in sclipiri aurii. Ca intr-un cantec , mi-a spus povestea lui, pe care am ascultat-o in imbratisarea calda a vantului si sub umbra soarelui dulce de august....
Mi-a daruit o pereche de sandale de nisip, pe care le-am purtat fara sa mai vreau sa le dau jos, ca un copil care nu vrea sa se desparta de jucaria  proaspat primita nici macar atunci cand doarme.
Tarziu, mi-a soptit usor la ureche: "Trebuie sa ne intoarcem. E noapte.."

P.S.: Ti-am promis... si o sa ma intorc. Intr-o zi, curand...