Georgiana dragă,
Îți doresc ca zilele tale să aibă bucuria firului de iarbă care, acum toamna, după austeritatea verii, reînverzește. Nu știu dacă ai observat, dar ploile din ultima vreme au readus la viață natura. Iarba iarăși crește și pădurile sunt pline de pâlcuri de iarbă mică de un verde incredibil.
...
Ajunsă la capătul puterilor, simt că lucrul meu e zadarnic. Copiii par sălbatici, soțul visător, casa vraiște, eu terminată de oboseală. Simt cum maldărele de haine, oale, cărți, creioane, jucării și de alte lucruri cad peste mine, exact ca sacul din povestea regelui care avea prea mult din toate. Pe el l-a zdrobit greutatea poverii... Pe mine însă, când să cad în hău, mă tot ridică un înger. Și nu doar că mă ridică și-mi arată lumina, dar mă copleșește cu dragoste. Mi-o dă cu toptanul. „Hai, Georgiana! Hai, sau iar ai uitat c-ai înviat?” Și uite-așa, iar și iar, îmi recapăt sensul și-o iau de la capăt, plină de recunoștință...
Dintotdeauna am avut oameni neprețuiți alături, dar abia prin facultate am ajuns să conștientizez ce înseamnă să ai un prieten adevărat. Unii dintre acei oameni au rămas, în ciuda trecerii anilor, în ciuda depărtărilor, în ciuda tuturor piedicilor. Alții s-au învelit în tăcere și rareori mai aflu câte ceva despre ei...
Acum, mulți dintre prietenii noștri sunt părinții prietenilor copiilor noștri. Și copiii noștri sunt prietenii copiilor prietenilor noștri. Ne împărtășim reciproc povești, bucurii și greutăți și căutăm să valorificăm frumusețea lumii în care trăim.
N-am mai primit scrisori de multă vreme. Dar astă seară am primit o bucurie neașteptată și copleșitoare de la copiii și de la părinții care vin la atelierele de povești. Vă mulțumesc, dragilor dragi! Nimic nu e zadarnic!