după 10 ani de strângere de mână

 

...

copiii luat-am, cu mașina rezolvat-am, de-ale gurii de toate adus-am, acasă venit-am și soția nu zâmbitu-mi-a... oh! flori nu luat-am, dar ea nu știut-a că planul altul pentru după-amiază-mi era! oh! ea din nou răbdare nu avut-a...

oh! ș-apoi fugit-a nu-știu-unde-la-capăt-de-lume-cu-pași-de-uriaș și venit-a cu un superbissim buchet de flori... 

rezultatul? 10 ani mai târziu, cu aceeași blândețe în suflet și pe chip, îl aud spunând: „Cine a crezut că viața de bărbat însurat [completez eu: cu Georgiana] e ușoară, s-a înșelat!”

ce-i spun eu 10 ani mai târziu? îi spun că nu mi-am imaginat ce va declanșa acea strângere stupefiantă de mână și că nu-mi vine a crede că e la fel [știu doar eu în care fel]... doar atât aici.

scurt cuvânt despre bunăcuviința salutului

 ...

Cel mai adesea, când sunt cu toți trei băieții lângă mine, se găsește cineva care să zică: „Ehe, uite soacra cu trei nurori!”. Caut să zâmbesc și uneori răspund că e cale lungă până acolo, căci am în gând faptul că mai am destulă vreme de vegheat ca ei să deprindă măcar un strop de bunăcuviință până vor pleca singuri în lume și-mi vor prezenta nurorile.

Țin minte cum, ajunsă cam pe la vârsta lui George [adică pe la 7-8 ani] cu mama la Sibiu, am început să dau „bună ziua” la lume. Cum îmi era firesc și făceam mereu în sat. Mama, rușinată, s-a oprit și mi-a spus că la oraș oamenii nu se salută pentru că sunt foarte mulți și nu se cunosc unii cu alții, dar eu am rămas nedumerită și n-am putut înțelege... Cum adică? Eu știam că ești luat drept necioplit dacă treci pe lângă cineva și nu-l saluți! Omul ar fi venit acasă și le-ar fi spus mamei și tatei, iar mie mi-ar fi crăpat obrazul de rușine...

Aproape 25 de ani mai târziu, mă văd pusă într-o cu totul altă situație, dar cu datoria de a-mi învăța zilnic băieții ce înseamnă bunăcuviința. Bunăoară, merg împreună cu ei în plimbare la fântâna de lângă biserică să luăm apă. E o fântână căutată și mai mereu prindem coadă. Cu cel mic mârâind în cărucior și cu ceilalți doi vocali, mă așez cu un singur bidon gol în spatele a patru-cinci domni respectabili și-mi aștept rândul. Domnii se fac frumușel că nu mă observă și-mi întorc elegant spatele. Apoi își umplu cele patru-cinci sau chiar zece bidoane cu apă, iar eu înghit în sec. Așa învață băieții mei bunăcuviința? Apoi, venind spre casă, pe strada Macilor e o doamnă cu care ne intersectăm mai mereu pentru că-și dichisește rondul cu flori din fața casei. Pentru că are o vârstă respectabilă și pentru că ni se întâlnesc privirile, am considerat că se cuvine să o salut. Și fac asta de fiecare dată, doar că rămân cu buza umflată când o văd că nu răspunde nimic. Mi-e, pur și simplu, rușine de indiferența ei. Așa mi se întâmplă și cu alți câțiva vecini de pe strada noastră și mereu îmi spun că nu-i mai salut altă dată. Unora chiar nu le mai caut privirea pentru că simt cum îmi crește tensiunea din cauza lipsei lor de omenie. Nu cred c-o să înțeleg vreodată de ce domnii nu se salută la oraș.

Așadar, cum spuneam, e cale lungă. Și „lumea-i cum este”, vorba lui Eminescu.

despre fabulele lui Arnold Lobel

...

Aici am rămas foarte în urmă cu recomandările de cărți. Oamenii vii din viața noastră însă le primesc, și le primesc constant, din belșug. Sunt multe, multe cotoare care ne bucură și ne unesc, și săptămânal cel puțin unul prinde aripi la întâlnirea cu copiii. Chipurile lor șugubețe și curioase îmi dau și mie aripi și mă ajută să-mi recapăt forțele și să prindă contur alte și alte idei care să-i bucure.

O carte surprinzător de faină [scriu „surprinzător” pentru că știam de apariția ei, și totuși nu mă atrăsese la momentul primei răsfoiri pe ecran] descoperită [și primită în dar din generozitatea unui om drag care mă încurajează de trei ani încoace] recent e „Fabule” de Arnold Lobel. Pentru mine și băieți e tare savuroasă! Am luat-o și în Botanic la o întâlnire ad-hoc și am citit în premieră [și pentru mine] o parte dintre ele. Rezultatul a fost c-am râs copios și mici, și mari, deși știm cu toții că fabulele ascund subtil defecte omenești. Cred că ceea ce e inedit la această carte ca volum de fabule e faptul că povestirile nu sunt în versuri, imaginile sunt foarte sugestive și reușite, iar la final găsim și o idee-cheie cu care să deschidem ușa unor noi discuții cu copiii.

Eu zic că-și merită medalia! Citiți și cumpăniți...

 

ciuperci, e vremea ciupercilor!

 

...

După atelierul despre ciuperci, parcă numai ciuperci îmi ies în cale. Însă momentul în care s-a produs un declic înlăuntrul meu a fost când i-am văzut pe copii alergând fascinați prin pădurea de la Bazoș și venind să mă cheme să-mi arate nu-știu-ce specie găsită ici lâng-un stejar, alta dincolo lângă o cioată putredă. Atunci am realizat că are rost ceea ce facem împreună și că e nevoie să mă urnesc mai mult și mai mult pentru a le hrăni curiozitatea și setea de cunoaștere. Iată că a venit vremea să cumpărăm și Ghidul culegătorului de ciuperci, de acum chiar nu se mai poate fără el! E compact, succint și precis, n-o să mai plecăm în pădure fără el!

După ce-am reinventat vechii noștri biscuiți cu unt, băieții se amuzau care dintre ei poate să mănânce mai multe ciuperci otrăvitoare fără să pățească nimic. N-au pățit nimic, doar farfuria a rămas goală...

biscuiți tomnatici cu urzici

 

...

Dup-atâtea ghinde adunate, dup-atâtea frunze studiate, trebuia să vină și momentul în care să coacem toamna. Încântat de noile noastre forme de biscuiți, ursul Dodo mi-a sărit în ajutor cât ai zice „arici!”, și-am copt împreună o tură delicioasă de biscuiți cu urzici! 

Rețeta e a Monei Petre, din cartea Ierburi uitate, dar noi o pregătim mereu de post. Adică așa: amestecăm 250 g făină cu o linguriță de sare neiodată, adăugăm apoi o mână bună de urzici ușor opărite și blenduite cu 100 ml din apa în care au fiert și vreo 2 linguri de ulei de măsline. Frământăm și formăm o bilă pe care o întindem [direct pe hârtia de copt, să ne fie mai ușor] cu sucitorul, iar apoi decupăm aluatul cu formele speciale. Ungem cu ulei de măsline, presărăm un pic de sare grunjoasă și dăm la cuptorul preîncălzit la 220 de grade Celsius pentru 10 minute. Apoi îi întoarcem și-i mai lăsăm vreo 2-3 minute, în funcție de caz. Mona nu face așa, dar eu am observat că ai noștri așa ies bine copți pe ambele părți. 

Remarcă: uneori am adăugat semințe de in sau nuci măcinate și-au ieșit și mai buni!

mâlc sau cu tâlc?

 

...

E-o vreme numai bună de recitit Ariciul buclucaș, mai ales că acum avem și figurinele, și cadrul asemănător cu cel din carte...

[În scenetă, recunosc, vulpea aș fi eu...]

Aricel crește și el...

 ...

După luna de miorlăieli și de nopți gri din spate, îmi crește inima de bucurie în momentele în care Aricel stă liniștit și descoperă singur o mulțime de lucruri. Da, a crescut enorm! Cea mai mare pasiune pe care o are acum? Animalele... E din cale-afară [fără nicio exagerare, n-am mai pomenit copil care să poată spune încontinuu de zeci de ori „etetetetttetteteetetetetetetetteetete...!”] de uimit de animale...

34 și-o cască galbenă de constructor

 ...

Casca asta galbenă de constructor [pe care, de n-aș fi avut băieți, n-aș fi băgat-o deloc în seamă - darămite s-o mai și cumpăr!] a fost aducătoare de multă bucurie pentru ursul Dodo azi. Atât de mare încât s-a perindat toată ziua cu ea prin casă purtând-o pe cap. Și chipul lui mulțumit chiar asta transmite, iar pentru noi e mare lucru să reușim să-i distragem atenția de la a fi morocănos. De dincolo de aparat zâmbeam și eu, doar primisem, la rându-mi, ce-mi doresc mereu: flori frumoase care să mă însenineze. Asta face domnul Dar toată ziua: colindă orașul în lung și-n lat ca să rezolve nenumăratele cereri și să ne fie bine... Nici azi nu a făcut excepție, și abia pe seară l-am sărbătorit.

Cu câteva minute înainte ca ziua să se încheie și să ne punem la somn, ne împărtășim câteva impresii. Stau pe fotoliul galben și-l am în brațe pe Coconel, care e între două reprize de nani. După ce-i spun că sunt sigură că PhotogrAndra n-a uitat, îmi vine un gând ca un fulger:

- Dar, tu n-ai avut niciun cadou de desfăcut azi...!

- Eee, cum nu? Am desfăcut un plic, am deschis o fereastră [de cont]... Vă am pe voi, nu aveam nevoie de cadouri.

Așa e el de simplu și de fără așteptări. Și totuși, îmi pare rău că-n afară de tortul cu morcovi nu i-am pregătit nicio surpriză...

„tortul” de dinaintea tortului

...

A meritat dezastrul pe care l-au lăsat în urma lor pe balcon, ca să-mi amintesc ce faină e spontaneitatea copilăriei!

 

„Drumul spre casă”, o carte cu miez

 

 

Marele păcat al literaturii pentru copii din zilele noastre este că-și infantilizează cititorii. Totul e roz, iar atunci când rozul pălește puțin, e doar o chestiune de clipe până când în locul lui explodează un verde fosforescent. Prea multă gândire pozitivă. Prea multă cocoloșeală. Și prea mult, nociv de mult fantasy. Astfel de cărți nu clădesc caractere. Sunt cărți de unică folosință, publicate nu pentru a fi citite, ci pentru a fi consumate. Sunt cărți din care copiii rămân cu impresia că pot zbura doar dorindu-și asta sau că pot să-și îndeplinească orice moft dacă fac rost de o baghetă fermecată și recită câteva formule magice. În afară de câte un vrăjitor mai nesuferit sau de un dragon căpos, viața nu pune alte mari probleme.

O carte ca Drumul spre casă are darul să-i amintească tânărului cititor că viața și libertatea nu sunt un dar, ci o datorie a omului care-și dorește cu adevărat să fie viu. Că suferința întărește sufletul, că mila unui singur om poate îndulci întreaga lume și că, asemeni Sfântului Ierarh Nicolae - ocrotitor al copiilor - prin sărăcie se câștigă cele bogate și prin smerenie cele înalte.

                                                                                                 (Brad Florescu)

...

Recunosc. Mi-au plăcut mult titlul și coperta cărții. Am luat-o de pe raft și-am întrebat cum e. Știam că omul care-mi răspunde nu e un vânzător oarecare de cărți, ci mai cu seamă un om al rugăciunii. M-a încurajat cu un DA! răspicat, argumentând că este perfect de acord cu ceea ce scrie Brad Florescu în prefață, recomandându-mi totodată să le citesc și copiilor povestirile. După ce am deschis cartea, nici că i-am putut da mai multă dreptate! Și nici c-aș fi putut rezuma mai bine decât Brad Florescu ceea ce cred despre literatura contemporană pentru copii...

Într-un noian de publicații complet lipsite de conținut [dar tare bine poleite!], astfel de povestiri cu miez sufletesc și literar sunt ca o vestă de salvare... Lăudabilă inițiativa editurii Contra Mundum! Vă mulțumim că ne prilejuiți astfel de întâlniri! 

 []

cu toptanul

 

Georgiana dragă,

Îți doresc ca zilele tale să aibă bucuria firului de iarbă care, acum toamna, după austeritatea verii, reînverzește. Nu știu dacă ai observat, dar ploile din ultima vreme au readus la viață natura. Iarba iarăși crește și pădurile sunt pline de pâlcuri de iarbă mică de un verde incredibil.

...

Ajunsă la capătul puterilor, simt că lucrul meu e zadarnic. Copiii par sălbatici, soțul visător, casa vraiște, eu terminată de oboseală. Simt cum maldărele de haine, oale, cărți, creioane, jucării și de alte lucruri cad peste mine, exact ca sacul din povestea regelui care avea prea mult din toate. Pe el l-a zdrobit greutatea poverii... Pe mine însă, când să cad în hău, mă tot ridică un înger. Și nu doar că mă ridică și-mi arată lumina, dar mă copleșește cu dragoste. Mi-o dă cu toptanul. „Hai, Georgiana! Hai, sau iar ai uitat c-ai înviat?” Și uite-așa, iar și iar, îmi recapăt sensul și-o iau de la capăt, plină de recunoștință...

Dintotdeauna am avut oameni neprețuiți alături, dar abia prin facultate am ajuns să conștientizez ce înseamnă să ai un prieten adevărat. Unii dintre acei oameni au rămas, în ciuda trecerii anilor, în ciuda depărtărilor, în ciuda tuturor piedicilor. Alții s-au învelit în tăcere și rareori mai aflu câte ceva despre ei...

Acum, mulți dintre prietenii noștri sunt părinții prietenilor copiilor noștri. Și copiii noștri sunt prietenii copiilor prietenilor noștri. Ne împărtășim reciproc povești, bucurii și greutăți și căutăm să valorificăm frumusețea lumii în care trăim.

N-am mai primit scrisori de multă vreme. Dar astă seară am primit o bucurie neașteptată și copleșitoare de la copiii și de la părinții care vin la atelierele de povești. Vă mulțumesc, dragilor dragi! Nimic nu e zadarnic!

un ceai de păducel

...

Cu bucuria-i caracteristică, a intrat voios întinzându-mi o creangă bogată de păducel, și-am simțit că mă podidește plânsul. Apoi, când a adus în casă sacul cu mere și sacul cu crumpene, urzicile și gălbiorii și toate celelalte bunătăți și-a început să miroasă totul a toamnă, parcă mi s-a derulat pe dinaintea ochilor întreaga-mi copilărie...

 

de ce iar biscuiți cu urzici

 

...

Am plămădit iar aluat verde, și-am copt din nou biscuiți cu urzici, ca prelungire a bucuriei verii binecuvântate ce s-a dus... și pentru că simt nevoia să înfrumusețez cumva traiul în cotețul modern dintre betoane.

jurnalul meu văratic

...

Pretext de dat bobârnac băieților și de fugit câteva minute în grădină, lângă Căsuța Curcubeu, jurnalul naturii a fost, în cele câteva dăți în care am reușit să încropesc ceva, o terapie îmbucurătoare. Am simțit că redevin copilul căruia-i plăcea să deseneze toată ziua...

 

a fost tihnă și bine...

...

Pentru cine iubește simplitatea, e lesne de-nțeles de ce locul din imagine e acum preferatul meu din casa copilăriei. Pe atunci era grajdul unde viețuiau Mădă [vaca noastră], porcul și găinile. Acum e o minunată și răcoroasă bucătărie, pentru că tata a pus mult suflet și efort pentru a ne-o amenaja... A fost tihnit, și-am petrecut acolo ore fără ceas, cu pregătiri de nuntă, cu prieteni dragi sau cu copiii, pictând și etichetând borcane. Ultimele au fost cele umplute cu bobițele de soc din grădină, „nebunelele” [se pare că acestea sunt, de fapt, fructele mătrăgunei] de care nu s-a mai atins nimeni din familie până acum. De n-aș fi aflat de la Mona Petre [din cartea Ierburi uitate] că fructele socului sunt toxice doar în stare crudă, aș fi rămas cu impresia că-s doar de ocolit. Din curiozitate, iată că mai avem o mică porție de dulceață inedită [de care au fost încântați cu toții], asemănătoare la gust cu cea de mure [zic unii] sau cu cea de afine [zic alții].

Am avut parte de tihnă și de bine, dar acum a venit timpul să mă întorc pe alte meleaguri unde pașii mi-au purtat rostul [sau invers], să încerc să fac ceva pentru ca viața să fie mai frumoasă, cum a scris Barbara Cooney...

 

Azur și roșiile

 

...

Sunt curioasă cum îi va rămâne numele crocodilului. Prima mea sugestie a fost să-i zicem Ghena, dar apoi mi-am dat seama că mulți nu știu cartea, și-o să interpreteze greșit... Apoi i-am zis Azur [datorită culorii, dar și pentru că a fost adus de Tâlvana și Legrande de pe Coastă]. Pe Dodo l-am auzit strigându-l când Croco, când Rocky, când Azur. Oricum ar fi, e dulce și-l poartă cu el pretutindeni, pasămite vara asta o să cam aibă parte de huzur...

ceasul prunelor

                                                                    

...

 

amestec secundele, minutele, orele

într-o cratiță largă, cu o lingură de lemn.

focul le ațâță, prunele bolborosesc.

iau lingura și fac valuri

când concentrice, când spiralate,

care le liniștesc.

gemul se leagă, învârtite de lingură

secundele îmbătrânesc.

greierii țârâie într-o veselie.

e noapte târzie,

toți ai casei dorm și copiii cresc.

numai eu sunt trează:

păzesc cântecul prunelor și aroma secundelor 

care încărunțesc...

trifoiul în lumină

 ...

Copiii știu cât de mult îmi plac florile de câmp, așa că-mi adună cu orice prilej mici buchețele. Azi a fost trifoiul în prim plan, el e cel mai răspândit acum în grădină.

icoane vechi de la muzeu

 

...

În ultima noastră vizită în Severin am trecut și pe la Muzeul Regiunii Porților de Fier din oraș. Am mai fost acolo, parcă, acum 3 ani, pe când Teodor era de vârsta lui Dimitrie. Spre bucuria mea, acum au o secțiune de etnografie românească foarte frumos pusă în valoare - a fost, desigur, partea care mi-a plăcut cel mai mult și unde-am zăbovit cu gândul la cum trăiau oamenii înainte vreme...

cum miroase începutul vacanței?

...

Cum miroase începutul vacanței de vară? Cam așa: a minunate sânziene adunate de pe dealul care duce în satul bunicilor, a mărar, a mușețel, a pătrunjel și-a cimbru culese din grădină și desenate în jurnalul naturii. Și mai miroase a lubeniță delicioasă [mâncată pe săturate], a dovlecei pane, a roșii oltenești zemoase și-a cozonaci cu nucă copți cu multă dragoste de bunica.

Mai miroase și-a blânde provocate de țânțari și-a papalașcă, dar nu se poate fără ele.

Da, miroase a bucurie de copil!

 

Dodo în lanul de floarea-soarelui

Rânduri-rânduri către Soare

pălăriile se-ntorc

și-i spectacol de lumină

plecăciunea lor smerită

în fața slăvitului Domn...

                                                                               (pseudovers din 2022)

 

...

Ce frumoasă e acum sorica! Ne-am bucurat mult de ea zilele trecute, oprind în lanul de pe coasta care duce în satul bunicilor din Mehedinți, apoi am luat-o acasă și am desenat-o în jurnal. Copiii sforăiau pe când eu pictam, dar apoi au cerut și ei să aibă câte una în carnețelele lor. Natura e cuceritoare!

dulce de caniculă

 

...

Când se face atât de cald în casă încât nu-mi mai vine să pornesc cuptorul, caut alte soluții de încropit ceva dulce. O variantă rapidă sunt biluțele energizante, pe care le improvizez mereu cu nucile și semințele pe care le avem în casă. [De data aceasta am folosit nuci, stafide hidratate, semințe de susan și de chia, fulgi de cocos, miere și pudră de sfeclă roșie. Le-am blenduit, am format biluțele, apoi le-am pus la frigider. Rețeta originală, de la care m-am inspirat inițial e aceasta].

armonie cromatică

 

...

Azi am primit de la Dodo o mână de sânziene culese de pe câmp și de la George un trandafir din curtea blocului. Fără ca ei să-și dea seama, mi-au reamintit de crucile cu sânziene care erau așezate la mare cinste pe porțile din sat în seara de dinaintea praznicului Botezătorului.

ce faci cu cele mai bune cireșe?

 

...

Am primit zilele trecute o lădiță pline cu cireșe, din minunata livadă în care s-au plimbat George cu colegii lui. Erau cărnoase și extrem de delicioase, și-mi făcusem socoteala de dulceață și de compot. Până la urmă însă, într-un răstimp destul de scurt, le-am mâncat aproape pe toate. Au fost, într-adevăr, cele mai bune cireșe pe care-mi amintesc să le fi gustat! Plăcintă cu unt, cum face bunica în povestea Silviei Colfescu, n-am apucat, dar am făcut de vreo două ori clafoutis.

ouă roșii de Înălțare

 

„Deci ai de gând să-ți inventezi o meserie?”

 

...

Nu știu alte mame [la mulți ani, mama!] cum simt, dar eu am o nevoie aproape constantă de a mă reinventa pentru a putea răzbi în iureșul cotidian. Azi după-amiază ajunsesem în minimul sinusoidei, când mi-am amintit de conversația avută la prânz cu Sherlock, unul dintre cei mai vechi și de nădejde prieteni și de întrebarea pe care, abil ca întotdeauna, mi-a pus-o. Nici că putea puncta mai bine!

despre cum întâlnirile cu poveste țin furtuna departe

 

...

La ultimele noastre 4 întâlniri de povești camalesSe, furtuna ne-a pândit și ne-a amenințat de fiecare dată. Dar nu a plouat nicicând, semn că Doamne-Doamne a vegheat la bucuria copiilor [și a părinților, desigur].

Astăzi a fost rândul unei alte povești scrise și ilustrate de Patricia Polacco: Când tună a tort [asta după ce la finele lui Prier am parcurs împreună cu cei mici Recenka și ouăle de Paști]. Nici că se putea un moment mai bun pentru a o citi, cu norii învolburați în spatele nostru și cu torturile a doi copii dragi [aniversați chiar azi] așteptându-ne.

Am numărat pân-am terminat de pus tortul Babușcăi în cuptor, am spart la fiecare tunet baloane, am adunat în covată toate ingredientele necesare pregătirii prăjiturii, am mâncat căpșune delicioase [fotografiile mele cu cireșe pot induce în eroare, tortul din poveste e cu căpșune] și i-am făcut pe copii atenți la dragostea bătrânei, dar și la multe detalii valoroase din ilustrații. Spre exemplu, le-am arătat ce duios stau bunica și nepoata îmbrățișate în balansoarul de lemn, cu icoana Maicii Domnului de pe poliță veghindu-le...

Pentru mine a fost o seară plină de bucurie! Da, poveștile frumoase țin furtuna departe!