Dragă Foarte Micule Dar,
Plănuiesc această scrisoare încă de pe când mai erau cam 100 de zile până la data estimativă a nașterii tale. Cam de pe atunci a început să-mi fie mai greu, să obosesc repejor, ca o bătrânică [așa am ajuns să învăț să-i compătimesc pe oamenii bătrâni și neajutorați], și să-mi imaginez, desigur [la fel ca-n cazul celorlalte două sarcini, purtate până la termen și după termen], că voi naște prematur. Iată însă că de fiecare dată am primit putere de la Domnul, iar acum am trecut în anul în care te vei naște [mai e o lună, poate o lună și câteva zile până te vom cunoaște]. Dragul-meu-tată-al-tău, încercând să mă îmbărbăteze, mi-a spus cândva luna trecută: „Și Sf. Sofronie era foarte bolnav și zicea că moare, dar Dumnezeu i-a dat să trăiască 94 de ani. Așa și tu: vei primi putere să duci sarcina până la capăt!” Totuși, sunt momente când, de oboseală, mă prăbușesc nemaiputând face nimic. Dacă mi-ar fi povestit altcineva că nu mai poate sta în picioare dacă nu se întinde măcar jumătate de oră, poate aș fi gândit că prea se plânge sau e din lene, dar de vreo două luni încoace mi-a fost dat să simt asta pe propria-mi piele. Mi-o amintesc, desigur, pe doamna Mioara Grigore, care povestea în cartea dumneaei cum în clipele grele dura și 4 ore să pregătească o ciorbă copiilor...
„Mami, ce face ursulețul din burtică?” sau „mami, ce face acum bebelino?” sau „mami, parcă ai o minge în burtică!”, sunt replici pe care le primesc zilnic de la frații tăi mai mari, care te așteaptă cu drag, nerăbdători să-ți dea cioco, să te învețe să mergi sau să te ducă în cârcă imediat ce ajungi acasă. Asta nu va fi posibil, bineînțeles, dar nu poate să nu mă amuze bucuria lor. Între timp, mai mănânc un măr și-o portocală și mă gândesc că n-o fi chiar tragică situația - doar sunt și ei acum destul de mari și de înțelegători și-o să răzbim și prin iarna asta.
Despre tine, acum, la 35 de săptămâni de locuit pe planeta B156, știu două lucruri: la câteva secunde după ce ești ciocănit de frați începi să dai din piciorușe [semn că-i recunoști și le răspunzi] și îți plac tare mult fructele. De jumătate de an încoace am mâncat zeci de kilograme de fructe [începând cu cireșele, apoi cu afinele, coacăzele negre, murele și zmeura, continuând cu pepenele, pe toamnă cu prunele, merele, perele și nucile, iar acum cu portocalele și merele]. Cred că niciodată n-am mai mâncat atât de multe fructe și niciodată nu mi s-au mai părut atât de delicioase. Așa cum lui Dodo îi plac tare mult bananele [când era în burtică mâncam vreo 2-3 pe zi], cred că tu o să mănânci cu drag tot ce înseamnă fruct.
Mai e un pic, urmează să ne întoarcem acasă și să încep să mă ocup și de dulăpiorul tău, așa cum mi-am propus de ceva vreme. Oare o să mai știu să îngrijesc un bebe așa mic? Oricât vei cântări la naștere, comparativ cu George și Teo tot mic vei fi... iar eu, deși la a treia experiență de acest fel, în multe privințe încă neinstruită.
Oare-am uitat ceva? A, da! Cel mai probabil, peste ani o să ne amuzăm împreună cum ceilalți [în special bunicii și unchii] au insistat [cel mai abil, dar totuși neconvingător, șantaj sentimental a venit din partea Tâlvanei] să le dezvălui numele pe care-l vei purta și cum i-am lăsat să aștepte, apoi nevenindu-le să creadă că au putut trece cu vederea ceea ce era simplu și firesc.
Să fii cuminte și să vii cu bine la ceasul rânduit. Te așteptăm cu toții cu mult drag...
răbdătoare, purtătoarea planetei tale