Știi ce am observat? Frecușul zilnic al vieții de părinte și oboseala ne storc de puteri. De aceea, mulți adulți lasă povara disconfortului să apese pe umerii copiilor: copiii trebuie să se poarte frumos, manierat, să stea drepți, să nu fie gălăgioși, să fie ascultători, să facă tot timpul ce au de făcut - fără să greșească sau să opună rezistență, să lucreze „independent”, să le facă adulților viața ușoară. În același timp, cei mai mulți adulți vor ca pentru ei să se accepte întruna excepții: să întârzie cu plata facturilor, să poată uita din când în când câte ceva, să fie iertați când se enervează, să li se acorde circumstanțe atenuante când exagerează, să nu existe consecințe când distrug ceva, să fie ajutați când au nevoie. Dintre cele două tabere - adulții și copiii -, cine are maturitatea de partea sa? Adulții, bineînțeles. Ne așteptăm ca micuții noștri să ne facă viața mai ușoară, când, pe drept cuvânt, este responsabilitatea noastră să le facem viața ușoară și frumoasă.
Charlotte Mason a spus cândva un lucru teribil de important: copiii se nasc oameni. Nu sunt adulți-în-devenire, ci oameni. Iar sarcina noastră este să explorăm toate modalitățile prin care copiii învață și cresc fiind copii; datoria noastră este să le dezvăluim lumea care-i așteaptă.(Julie Bogart, Învățăcelul cel viteaz)
...
O citesc și pe Julie Bogart. Nu cu același entuziasm de început, dar totuși găsind [și, deși nu-mi place să recunosc, regăsindu-mă în unele descrieri - cum e cea de mai sus] destule idei interesante, folositoare și bune de pus în practică în activitatea noastră de zi cu zi. Ceea ce mi se confirmă încă o dată e faptul că fiecare familie are stilul propriu în care abordează lucrurile și e inutil și contraproductiv să cauți să te compari cu alții. E „cea mai mare pierdere de timp”, că tot mi-am amintit de Charlie Mackesy...