...
Cu fiecare ceas al fiecărei zile, întâlnirea noastră e tot mai aproape. Și, deși e a treia oară când mi se întâmplă asta, e uimitor [și oarecum de necrezut] cum nu-mi dau seama ce urmează. Parcă - vorba unei prietene cu care-am vorbit săptămâna trecută - îți dă Dumnezeu puterea de-a nu mai ști și a nu mai conștientiza durerile și greul momentelor nașterii.
Au fost, de-a lungul acestei sarcini, destule dăți în care oboseala aproape că m-a doborât și m-a obligat să mă odihnesc mai mult decât obișnuiam. [N-aș fi crezut c-o să ajung să-i las pe băieți să se joace singuri o oră ca eu să dorm după-amiază, dar pentru că ghidușii săreau din pat după ce le citeam, n-am avut de ales.] Uneori m-am dat în carusel pentru că valorile doamnei Moglob au fost în ultimele luni la limită sau puțin peste limită, dar am scăpat cu o singură vizită de 2 zile în clădirea cu saloane albe pe care scrie „Vă rugăm căscați” [primul mesaj pe care l-am văzut pe-un zid după ce-am ajuns în Timișoara].
M-am rugat să nu nasc prematur [când numărasem cam 100 de zile rămase am atins un vârf al nu-mai-potului], să nu fie iarăși domnul doctor plecat din oraș când îmi vine sorocul și câte și mai câte alte scenarii femeiești nu mi-au trecut prin minte! Acum, privind înapoi, știu că am fost din nou purtată pe brațe de dragostea lui Doamne-Doamne, care mi-a dat putere și curaj zi după zi, ceas după ceas, clipă de clipă.
Am pregătit dulapul cu hăinuțe pentru bebe urs [de necrezut că aproape s-a mai umplut un dulap], căruciorul [care a fost transformat în cart], marsupiul și o mică rezervă de scutece și alte lucrușoare bebelușești. Ce-a rămas nu mai ține de noi, ci doar de hotărârea Bunului Dumnezeu...