...
Dacă febra copiilor s-a potolit [cel puțin în cazul lui Dodo], am ieșit să ne bucurăm de „prima primăvară a acestui an”, cum bine a descris-o Buuu. Privind adineauri fotografiile cu Pipinciu mi-am dat seama că sunt destule povești de anul trecut pe care n-am apucat să le scriu. Una dintre ele e despre câinii bunicilor, care au fost mai numeroși decât în oricare alt an. Prin luna lui Făurar a murit bătrânul și credinciosul Rex, pe care Buuu l-a îngropat în pădure. Au urmat apoi multe căutări și întrebări în stânga și-n dreapta să facă rost de-un alt paznic canin. Unul a dispărut la câteva zile după ce l-a adus, altul era bolnav și a murit în câteva săptămâni [încât noi nici n-am apucat să-l vedem], iar în vară l-a primit de la o rudă pe Cappuccino - nume pus de Tâlvana, pe care Dodo l-a transformat poetic în Pipinciu. Cappuccino s-a dovedit însă nepotrivit pentru nevoile bunicilor, crescând în scurt timp mult prea mare și devenind prea agresiv să mai poată fi ținut liber prin curte. Așa se face că spre toamnă a petrecut o vreme în grădină, dar apoi, pentru că nimeni nu s-a arătat dornic să-l adopte, Buuu l-a eliberat undeva în vecinătate. Și așa au rămas cu „Pipinciu lui George”, adică cu șoricarul vagabond care s-a aciuit pe lângă tata pe când lucra astă vară prin sat, așteptându-l și pândindu-l mereu ca un cerșetor, până când a fost primit și acceptat în curte. Între timp, devenind stăpân, s-a șmecherit, dar își face treaba. Azi a zburdat cu copiii prin grădină și s-a cerut alintat, Dodo spunându-mi bucuros că „îi place să fie mângâiat”. Cum să nu fie așa, când a simțit dragostea copilului?