fursecuri cu magiun și nuci [tare bune de pregătit cu cei mici]

 ...

Cum voiam să fac ceva dulce [mereu prefer varianta de casă, din mai multe motive] cu băieții sâmbătă seară, am găsit repejor o rețetă foarte faină de fursecuri cu magiun de prune și nuci. La aluat a făcut, ca de obicei, treabă bună Dodo-ajutor-de-bucătar, dar la lipit m-am descurcat singură pentru că ei dădeau ture-ture cu noul cart [căruciorul lui bebe]. După cină toată lumea a fost însă încântată de rezultat! Chiar sunt delicioase!

Dragă Ana, cactusel-cel-venit-prin-curier a rezistat până la urmă. Ascultă zilnic de la geam poveștile vulpii și ale ursului...

câteva concluzii la final de sarcină

 ...

Cu fiecare ceas al fiecărei zile, întâlnirea noastră e tot mai aproape. Și, deși e a treia oară când mi se întâmplă asta, e uimitor [și oarecum de necrezut] cum nu-mi dau seama ce urmează. Parcă - vorba unei prietene cu care-am vorbit săptămâna trecută - îți dă Dumnezeu puterea de-a nu mai ști și a nu mai conștientiza durerile și greul momentelor nașterii.

Au fost, de-a lungul acestei sarcini, destule dăți în care oboseala aproape că m-a doborât și m-a obligat să mă odihnesc mai mult decât obișnuiam. [N-aș fi crezut c-o să ajung să-i las pe băieți să se joace singuri o oră ca eu să dorm după-amiază, dar pentru că ghidușii săreau din pat după ce le citeam, n-am avut de ales.] Uneori m-am dat în carusel pentru că valorile doamnei Moglob au fost în ultimele luni la limită sau puțin peste limită, dar am scăpat cu o singură vizită de 2 zile în clădirea cu saloane albe pe care scrie „Vă rugăm căscați” [primul mesaj pe care l-am văzut pe-un zid după ce-am ajuns în Timișoara].

M-am rugat să nu nasc prematur [când numărasem cam 100 de zile rămase am atins un vârf al nu-mai-potului], să nu fie iarăși domnul doctor plecat din oraș când îmi vine sorocul și câte și mai câte alte scenarii femeiești nu mi-au trecut prin minte! Acum, privind înapoi, știu că am fost din nou purtată pe brațe de dragostea lui Doamne-Doamne, care mi-a dat putere și curaj zi după zi, ceas după ceas, clipă de clipă.

Am pregătit dulapul cu hăinuțe pentru bebe urs [de necrezut că aproape s-a mai umplut un dulap], căruciorul [care a fost transformat în cart], marsupiul și o mică rezervă de scutece și alte lucrușoare bebelușești. Ce-a rămas nu mai ține de noi, ci doar de hotărârea Bunului Dumnezeu...

dacă zăpada

 

...

ce bine-ar fi dacă,

deschizând fereastra,

o mână de fulgi

mi s-ar așterne pe suflet

și l-ar albi de mândrie,

ar înmuia colții ghimpelui

și mi-ar făuri bucurie.

și vântul șuieră:

mai rabdă, mai e vreme...

dar Îngerul zice:

 mami, nu te teme!

povceașcă cu morcovi și lalele

 ...

După prânzul de astăzi, înainte de a-mi lua desertul cu morcovi pregătit din cartea dijoneză, numai ce-l aud pe alintatul mijlociu al casei: „Te iubește ursul Dodo, mami. Dar nu am ce să fac, trebuie să dorm cu tati...” Normal că m-am topit de dragul unor asemenea cuvinte! Însă, cum era de așteptat, nu a dormit deloc și nu l-a lăsat nici pe tatăl cel obosit să se odihnească mai mult de-o ațipire de câteva minute. [Hârjoana le-am auzit-o ca prin vis, iar când m-am dezmeticit nu știam nici de data asta în ce zi și-n ce moment al zilei mă aflu.] Lalelele de la micuța Ana au dat culoare mesei și mi-au adus bucurie de vineri încoace.

terapie prin culoare

...

Un orzo pentru „mama ursă”, o ilustrație din cartea Văd, nu văd, întrevăd și un joc nou pentru copii cu tăblițe de lemn Montessori [am zis că acum e momentul să-l primească, dacă tot ne-am plimbat mai multe zile prin tablouri împreună cu Katie]. Mie mi se pare o terapie minunată, aștept și reacția băieților zilele următoare.

cât de mare-i bebe urs?

 ...

   

     Dragă Foarte Micule Dar,

    După toate stările pe care le-am avut din cauza sinuzitei în ultimele zile, plus contracțiile [te-am cam zguduit cu tusea, vorba lui tata urs], arsurile și durerile de bazin, aveam nevoie ca omul-cu-ecograful să mă liniștească. Și a reușit, ca de fiecare dată. Slavă Domnului că ești bine și că e liniște pe planeta ta, babușcă mică! [După estimările domnului doctor, nu vei așa mare ca Dodo la naștere.]

      Să știi totuși că piciorușele ți-au devenit cam săltătoare. Glumesc, sunt recunoscătoare...

cu dragoste,

purtătoarea planetei tale

   

gând pentru mine... și poate și pentru tine

    

Știi ce am observat? Frecușul zilnic al vieții de părinte și oboseala ne storc de puteri. De aceea, mulți adulți lasă povara disconfortului să apese pe umerii copiilor: copiii trebuie să se poarte frumos, manierat, să stea drepți, să nu fie gălăgioși, să fie ascultători, să facă tot timpul ce au de făcut - fără să greșească sau să opună rezistență, să lucreze „independent”, să le facă adulților viața ușoară. În același timp, cei mai mulți adulți vor ca pentru ei să se accepte întruna excepții: să întârzie cu plata facturilor, să poată uita din când în când câte ceva, să fie iertați când se enervează, să li se acorde circumstanțe atenuante când exagerează, să nu existe consecințe când distrug ceva, să fie ajutați când au nevoie. Dintre cele două tabere - adulții și copiii -, cine are maturitatea de partea sa? Adulții, bineînțeles. Ne așteptăm ca micuții noștri să ne facă viața mai ușoară, când, pe drept cuvânt, este responsabilitatea noastră să le facem viața ușoară și frumoasă.

Charlotte Mason a spus cândva un lucru teribil de important: copiii se nasc oameni. Nu sunt adulți-în-devenire, ci oameni. Iar sarcina noastră este să explorăm toate modalitățile prin care copiii învață și cresc fiind copii; datoria noastră este să le dezvăluim lumea care-i așteaptă.

                                                                                         (Julie Bogart, Învățăcelul cel viteaz)

...

O citesc și pe Julie Bogart. Nu cu același entuziasm de început, dar totuși găsind [și, deși nu-mi place să recunosc, regăsindu-mă în unele descrieri - cum e cea de mai sus] destule idei interesante, folositoare și bune de pus în practică în activitatea noastră de zi cu zi. Ceea ce mi se confirmă încă o dată e faptul că fiecare familie are stilul propriu în care abordează lucrurile și e inutil și contraproductiv să cauți să te compari cu alții. E „cea mai mare pierdere de timp”, că tot mi-am amintit de Charlie Mackesy...

„Agripina” păzește ghioceii

 ...

Cât de minunați sunt acești ghiocei înfloriți la început de an! Atât de minunați încât, după, ce i-am admirat vreo două-trei zile, au prins aripi... O pereche de aripi diafane mi-aș dori și eu acum. Să uit că organismul meu a cedat după ce-am ajuns acasă și nu mai sunt singura Agripină* din familie. Totuși, Foarte Micul Dar e un viteaz, iar organismul meu se luptă cu ultimele puteri să reziste... Mai infuzez o cană de ceai, mai fac o pauză [așa-i ritmul acum], mai pun la loc din bagaje, le mai citesc copiilor o poveste și va trece.

*Povestea Agripinei mi-o amintesc doar de la tata și de la doamna educatoare, eu n-am citit [dar intenționez] nuvela „La Vulturi” a lui Gala Galaction.

fereastra către Pietrar [în luna lui Gerar]

...

Înainte de plecare, salut fereastra care dă spre Pietrar. 

De această dată e iernatică, deși nu poartă chiar haină de Gerar. 

Cel mai probabil, data viitoare când voi privi prin ea voi mai avea 2 ochișori mici în brațe...

Cât sunt de diferite anotimpurile vieții!

„prima primăvară a acestui an”

 

...

Dacă febra copiilor s-a potolit [cel puțin în cazul lui Dodo], am ieșit să ne bucurăm de „prima primăvară a acestui an”, cum bine a descris-o Buuu. Privind adineauri fotografiile cu Pipinciu mi-am dat seama că sunt destule povești de anul trecut pe care n-am apucat să le scriu. Una dintre ele e despre câinii bunicilor, care au fost mai numeroși decât în oricare alt an. Prin luna lui Făurar a murit bătrânul și credinciosul Rex, pe care Buuu l-a îngropat în pădure. Au urmat apoi multe căutări și întrebări în stânga și-n dreapta să facă rost de-un alt paznic canin. Unul a dispărut la câteva zile după ce l-a adus, altul era bolnav și a murit în câteva săptămâni [încât noi nici n-am apucat să-l vedem], iar în vară l-a primit de la o rudă pe Cappuccino - nume pus de Tâlvana, pe care Dodo l-a transformat poetic în Pipinciu. Cappuccino s-a dovedit însă nepotrivit pentru nevoile bunicilor, crescând în scurt timp mult prea mare și devenind prea agresiv să mai poată fi ținut liber prin curte. Așa se face că spre toamnă a petrecut o vreme în grădină, dar apoi, pentru că nimeni nu s-a arătat dornic să-l adopte, Buuu l-a eliberat undeva în vecinătate. Și așa au rămas cu „Pipinciu lui George”, adică cu șoricarul vagabond care s-a aciuit pe lângă tata pe când lucra astă vară prin sat, așteptându-l și pândindu-l mereu ca un cerșetor, până când a fost primit și acceptat în curte. Între timp, devenind stăpân, s-a șmecherit, dar își face treaba. Azi a zburdat cu copiii prin grădină și s-a cerut alintat, Dodo spunându-mi bucuros că „îi place să fie mângâiat”. Cum să nu fie așa, când a simțit dragostea copilului?

scrisoare iubitorului de fructe de pe planeta B156

 

        Dragă Foarte Micule Dar,

        Plănuiesc această scrisoare încă de pe când mai erau cam 100 de zile până la data estimativă a nașterii tale. Cam de pe atunci a început să-mi fie mai greu, să obosesc repejor, ca o bătrânică [așa am ajuns să învăț să-i compătimesc pe oamenii bătrâni și neajutorați], și să-mi imaginez, desigur [la fel ca-n cazul celorlalte două sarcini, purtate până la termen și după termen], că voi naște prematur. Iată însă că de fiecare dată am primit putere de la Domnul, iar acum am trecut în anul în care te vei naște [mai e o lună, poate o lună și câteva zile până te vom cunoaște]. Dragul-meu-tată-al-tău, încercând să mă îmbărbăteze, mi-a spus cândva luna trecută: „Și Sf. Sofronie era foarte bolnav și zicea că moare, dar Dumnezeu i-a dat să trăiască 94 de ani. Așa și tu: vei primi putere să duci sarcina până la capăt!” Totuși, sunt momente când, de oboseală, mă prăbușesc nemaiputând face nimic. Dacă mi-ar fi povestit altcineva că nu mai poate sta în picioare dacă nu se întinde măcar jumătate de oră, poate aș fi gândit că prea se plânge sau e din lene, dar de vreo două luni încoace mi-a fost dat să simt asta pe propria-mi piele. Mi-o amintesc, desigur, pe doamna Mioara Grigore, care povestea în cartea dumneaei cum în clipele grele dura și 4 ore să pregătească o ciorbă copiilor...

        „Mami, ce face ursulețul din burtică?” sau „mami, ce face acum bebelino?” sau „mami, parcă ai o minge în burtică!”, sunt replici pe care le primesc zilnic de la frații tăi mai mari, care te așteaptă cu drag, nerăbdători să-ți dea cioco, să te învețe să mergi sau să te ducă în cârcă imediat ce ajungi acasă. Asta nu va fi posibil, bineînțeles, dar nu poate să nu mă amuze bucuria lor. Între timp, mai mănânc un măr și-o portocală și mă gândesc că n-o fi chiar tragică situația - doar sunt și ei acum destul de mari și de înțelegători și-o să răzbim și prin iarna asta. 

        Despre tine, acum, la 35 de săptămâni de locuit pe planeta B156, știu două lucruri: la câteva secunde după ce ești ciocănit de frați începi să dai din piciorușe [semn că-i recunoști și le răspunzi] și îți plac tare mult fructele. De jumătate de an încoace am mâncat zeci de kilograme de fructe [începând cu cireșele, apoi cu afinele, coacăzele negre, murele și zmeura, continuând cu pepenele, pe toamnă cu prunele, merele, perele și nucile, iar acum cu portocalele și merele]. Cred că niciodată n-am mai mâncat atât de multe fructe și niciodată nu mi s-au mai părut atât de delicioase. Așa cum lui Dodo îi plac tare mult bananele [când era în burtică mâncam vreo 2-3 pe zi], cred că tu o să mănânci cu drag tot ce înseamnă fruct.

        Mai e un pic, urmează să ne întoarcem acasă și să încep să mă ocup și de dulăpiorul tău, așa cum mi-am propus de ceva vreme. Oare o să mai știu să îngrijesc un bebe așa mic? Oricât vei cântări la naștere, comparativ cu George și Teo tot mic vei fi... iar eu, deși la a treia experiență de acest fel, în multe privințe încă neinstruită.

        Oare-am uitat ceva? A, da! Cel mai probabil, peste ani o să ne amuzăm împreună cum ceilalți [în special bunicii și unchii] au insistat [cel mai abil, dar totuși neconvingător, șantaj sentimental a venit din partea Tâlvanei] să le dezvălui numele pe care-l vei purta și cum i-am lăsat să aștepte, apoi nevenindu-le să creadă că au putut trece cu vederea ceea ce era simplu și firesc. 

        Să fii cuminte și să vii cu bine la ceasul rânduit. Te așteptăm cu toții cu mult drag...

răbdătoare, purtătoarea planetei tale

lumina unui nou început

...

Dacă 2022 începea pentru mine cu o răceală atât de puternică încât nu mai puteam vorbi decât în șoaptă, 2023 a debutat cu termometru, cu antitermice și cu miros de biter în camera noastră de la bunici. Băieții sunt toți [cu excepția Foarte Micului Dar, pe care încă îl protejează planeta B156] cu o febră încăpățânată și haină [cum n-au avut parcă nicicând până acum] și cu frisoane... Prea multe planuri pentru bulb încă nu mi-am făcut. Știu că va fi anul în care, cu ajutorul lui Doamne-Doamne, va veni pe lume cel de-al treilea ursuleț al familiei noastre, ceea ce va presupune o reconfigurare nu doar exterioară, cât interioară a mea... Poate-mi va prinde bine dacă înainte de orice pripire atât de caracteristică voi lua o gură strașnică de apă. Febra va trece, copiii vor mai crește, primăvara iarăși va veni și eu voi mai încărunți...