...
Nu știu de unde lua tata, ba da, știu de unde, forța de a fi totuși senin, liniștit, calm. Ne insufla și nouă încredere. „Lasă”, spunea, „n-ai voie să-ți pierzi curajul. Ai încredere în Dumnezeu, El nu ne uită.” El credea cu adevărat. Sunt sigură că avea momente de spaimă, dar nu se lăsa niciodată copleșit. Pentru el legătura cu Domnul era o legătură concretă, personală. A-și păstra curajul, a-l insufla celorlalți, devenea o problemă de conștiință, o probă la care se supunea pentru a se verifica, a-și confirma o dată în plus intensitatea legăturii cu Domnul. O făcea cu o oarecare asprime, cu intransigență față de el și față de ceilalți.
Atunci tata m-a agrăit cu seriozitate, cu duritate chiar. „Crezi în Dumnezeu sau nu crezi?” m-a întrebat. „Dacă da, atunci concretizează-ți credința prin răbdare și convingerea că până la urmă El te ajută. Dacă nu, atunci trebuie să-ți reconsideri modul de existență. Găsește-l și găsește-te pe tine. Cu trudă, cu efort. Viața, așa cum trebuie s-o înțelegem noi creștinii, e efort, ascensiune, ca un drum pe munte, în care nu există decât un sens, în sus. Fără efort și fără nădejde nu se poate!” O, câtă dreptate avea! Au venit ani grei, când nu-l mai aveam alături, când nu mai puteam da fuga să-i cer sfatul, să aștept de la el mângâiere, liniștire. Dar îmi rămăsese amintirea și pot să spun că m-a ajutat să trec momentele de răscruce. Și să înțeleg că, dacă într-adevăr îți pui nădejdea în Dumnezeu, te ajută. În mod concret, surprinzător de concret. Nu e un eufemism, nu e o figură de stil. E realitatea pur și simplu. Cea mai normală, cea mai lipsită de spectaculos realitate. E un ajutor concret, așa cum l-ai putea aștepta de la cineva apropiat și drag, care nu te lasă în cele mai grele clipe, pe care știi că poți conta totdeauna.
(Lumina faptei din lumina cuvântului, Lidia Stăniloae Ionescu)
În urmă cu trei săptămâni mi s-au cerut câteva recomandări de cărți. La finalul conversației am constatat însă că eu am fost cea care le-a primit. R. mi-a spus că pentru ea Lumina faptei din lumina cuvântului e din categoria Micul Prinț și că sigur o să-mi placă. Am cumpărat cartea [a fost prima vizită la librărie cu Micul Dar], m-am bucurat încă de pe drum de mirosul paginilor noi, deși i-am spus, oarecum nedumerită, lui Dar că nu știu dacă o voi putea citi având în vedere că e scrisă dintr-o bucată, fără capitole, fără „răgaz”. Eram curioasă cum o fi prezentat fata părintelui Stăniloae biografia tatălui așa. Am început-o când George își servea limonada [adică alăptând], în aceeași zi. Am fost cucerită, povestea m-a învăluit de la primele pagini. Recunosc că a trecut ceva timp de când nu am mai citit ceva care să-mi placă atât de mult, o carte din care să se răsfrângă plintătatea în fiecare pagină. Seara, la cină, îi mai povesteam și lui Dar din ceea ce mă uimise în timpul zilei. Din suferințele prin care a trecut familia autoarei, din dureri, din bucurii... Tot ce știam înainte să încep cartea despre părintele Dumitru Stăniloae era că a tradus Filocalia. Acum i-am înțeles într-o oarecare măsură importanța în spiritualitatea ortodoxă prin faptul că l-am cunoscut ca om, din sursă sigură. [O altă lecție de lectură învățată din carte: când citești un articol, o carte despre cineva, fii atent cine a scris acel lucru și nu te pripi în concluzii înainte de a verifica și în alte părți!] O să caut, la vremea potrivită, să citesc și din operele părintelui.
Lumina faptei din lumina cuvântului, o carte pe care o recomand din toată inima. Mai mult decât biografie, e viața românului demn, a creștinului ortodox care își ia menirea în serios în fiecare clipă din fiecare zi și care rămâne fidel credinței sale până la capăt...
Mulțumesc, Roxana!
