gingășie înrourată

...

Fotografiile astea le-a făcut Dar. Mi le-a adus buchet din munte, ca să-mi demonstreze încă o dată că e mai important ochiul decât aparatul...

răscolire

...

Joia trecută, înainte de plecare, mi-am permis să fiu dezordonată. A fost, totuși, o dezordine cu scop nobil. Am deschis valiza cu scrisori și le-am resortat în funcție de expeditori. Nu știu câte am trimis eu, dar am primit muuulte [din fotografie lipsesc două cutii cu plicurile de la CastAna și de la PollyAndra]. Destule povești, care se vor regăsite. Nu doar recitite, ci redescoperite. Îmi rămâne de văzut cum anume... Zilele astea, vrând să mă dau ghizdavă, l-am luat la rost pe Ștrămpănel de ce n-a mai scris scrisori, iar el mi-a răspuns cât se poate de sincer: „Nu te-ai mai ținut tu, nu s-a mai ținut nimeni.” Ceea ce voia el să zică e că, odată oprită hora scrisoricească, unii scrisorari pur și simplu n-au mai scris... 

întipărire. de ieri și de azi

...

Suntem la bunici. La părinții bunici de la munte. Micul Dar doarme, îi priește aerul. Avem musafiri. Cei dragi vin pe rând să-l vadă. El doarme, așa că ei așteaptă să se trezească. Trec ore, și, cum asta nu se întâmplă, le dăm voie la plecare să-l privească puțin. Copii ajunși oameni mari stau pironiți secunde, minute să vadă minunea: un pui de om care face nani fericit. 

Tata, astă seară: „vine lumea să-l vadă pe George ca-n pelerinaj”. Am râs, deși, dacă stau un pic să mă gândesc, chiar are dreptate. El e motivul care ne unește pe toți mai mult decât oricând...

...

„Oriîncotro mergeam, călcam peste strămoșii mei. Căci pământul văii mele erau oasele strămoșilor mei. Am aflat că morții prefac un câmp pietros și arid în pământ roditor. Oasele, prefăcute în pământ, urcă în seva trunchiurilor de arbori și devin mere, cireșe, piersici. De fiecare dată când mușcam dintr-un măr, mâncam din strămoșii mei. Pentru mine, strămoșii aveau acum un gust. Era gustul pâinii, al fructelor, al legumelor, căci ei erau în grâu, în porumb, în zmeură, în tot ceea ce mâncam. Cunoșteam parfumul strămoșilor, căci ei erau în trandafiri, în liliac, în busuioc și îl adulmecam în bujori. Cunoșteam culoarea lor. Când vântul înălța praful, îi ridica pe strămoși în vârtejuri. Până la nori. Și din nori strămoșii cădeau pe pământ în fiecare picătură de ploaie și în fiecare fulg de zăpadă. Strămoșii erau în frunzele copacilor, în lemn. Se aflau în apa pe care o beam. Casa noastră era făcută din strămoși, fiindcă ei se aflau în pământul din care erau plămădite cărămizile zidurilor. Erau în lemnul din care era făcut acoperișul casei natale, în lemnul porților, în lemnul scaunelor și al meselor. Strămoșii mei erau acoperișuri, pereți, uși, case, hrană și băutură.”

(Constantin Virgil Gheorghiu)

despre gătit și dragoste

...

Mama e cea mai puțin obișnuită cu mine, G. cea care gătește și altceva în afară de dolofane. Poate pentru că acasă nu găteam decât în cazuri excepționale [în special în vacanțe], nemaivorbind de faptul că erau rețete dintre cele mai la-ndemână. E o vorbă în popor care spune că nevoia te-nvață multe. Ei bine, la mine aceasta a apărut odată cu mutarea pe Stelelor, devenindu-mi exclusivă de la finele anului trecut. Abia atunci am înțeles că gătitul îți stimulează creativitatea. Că trebuie să încropești zilnic un meniu și, eventual, să fie și bun. Măcar comestibil, dacă nu chiar de „mâncat și noaptea-n pătură”. Am eșuat eroic de atâtea ori! În general e prea puțină sare, deși mie mi se pare a fi destulă. Uneori e un ingredient care nu se potrivește sau pe care Dar nu-l agreează foarte. Câteodată improvizez și nu iese tocmai o combinație strălucită. Când găsesc însă ceva ce ne place și-mi iese, fac rețeta săptămânal [cum e recent cu tarta din dovlecei și brânză sau fursecurile cu stafide]. Cu dulcele am experimentat cel mai mult în ultima vreme. Probabil corpul meu are acum mai multă nevoie de dulce ca să nu mi se termine bateriile; am preferat să fac eu ca să nu mai tot cumpărăm și să avem ceva în caz că ne bate cineva la ușă. Cuptor a venit cu vizitatori mai des, și, cu această ocazie am învățat un lucru important, și anume că, dacă pregătești o mâncare cu drag, oamenii simt. E ca și cum dragostea se impregnează în ea... Și ce frumos e ca dragostea să fie dăruită în gesturi simple, mici! Maturitatea îți aduce griji, dar te face totodată mai conștient că poți bucura ușor... Îmmmbucurarea  a fost și rostul checului cu iaurt și mere, pregătit a doua oară. A adus zâmbete pe câteva chipuri, iar mie încă o lecție: dragostea se impregnează în tot ceea ce faci!

bucuria mică de ieri

Pictură de Mihai Olteanu

...

Prietenii buni sunt ca un bumerang: atunci când tu nu apuci să le dai un semn de bine, se întorc ei la tine cu un cioc-cioc... Oricât de mic, efectul gestului e de multe ori neașteptat de mare! E frumos să împarți, să împărtășești, căci „doar împreună putem vedea curcubeul”...

ghiaaaaa!

...

când Micul Dar doarme, stau cu urechile ciulite la orice sunet care mă-nconjoară [încercând, bineînțeles să fiu cât de silențioasă pot]. uneori mă mai sperie șuieratul straniu al lui Artidor sau plânsul vreunui alt copil de afară sau de pe scară. deschid ușor ușa de la dormitor și privesc atent timp de câteva secunde spre pătuțul alb. am de urmărit două semnale: ori toc-toc-ul care înseamnă că-și testează degețelele, ori piciorușele care se ridică lumânare pe deasupra păturicii puse ca să-l protejeze de aerul rece care vine din sufragerie. așa-mi dă de știre că s-a trezit, iar când mă apropii și mă vede, dacă e liniștit, mă întâmpină cu un zâmbet laaarg și un chiot de bucurie: ghiaaaaa!

îndemn la pecetluire, îndemn la adevărate povești de dragoste

...

Nu pot să nu mă întreb de ce unii băieți ajunși la maturitate fug de responsabilitate. Unii băieți ajunși bărbați, vreau să zic. Fug de întemeierea unei familii și dau din colț în colț când sunt întrebați de subiect, asta deși au prietenă de ani de zile, iar fata, bineînțeles, așteaptă și tot așteaptă să fie cerută. Tu, pe de altă parte, ai fost un hotărât, dovedindu-ți firea de domn Perfect Simplu! Mi s-a părut amuzant când mi-ai povestit că te-ai întâlnit recent cu un fost coleg pe stradă și i-ai spus că te-ai însurat, iar el te-a întrebat: „Păi, ce te-a apucat?” Adică e anormal ca după douăzeci și cinci de ani să te căsătorești dacă ți-ai găsit jumătatea? Mă întreb ce ai mai putea aștepta în acest caz... Să treacă viața? Mă întristez gândindu-mă la toate aceste povești de dragoste neoficiale. Sunt niște pseudopovești de fapt. Niște povești care se pot încheia în orice moment pentru că cei doi îndrăgostiți se pot dezîndrăgosti când li se năzare și pot începe imediat o altă poveste de dragoste. Nu există așa ceva! Jumătatea, sora sufletului tău, e una singură! Ori iubești, ori... nu știu! Și dacă iubești, îți păzești iubirea. Îți păzești iubita și vrei să-ți fie alături întru veșnicie. Ei bine, asta se poate doar prin căsătorie...

al doilea sfat pentru când...

...

... vine tati acasă și ieșiți la plimbarea de seară:

„Eu fac anumite lucruri pe care tu nu le poți face pentru că ai fi praf. Or, nu vreau să fii praf; dacă ești praf o să faci lapte praf!”

Miss Potter - Beatrix Potter

...

Atâta m-a bătut la cap, încât, până la urmă, zilele trecute m-am uitat la filmul Miss Potter. În după-amiaza aceea m-am simțit atât de revigorată că parc-aș fi mutat și munții din loc, vorba doamnei Eleonora. Cum-necum, nu știam povestea scriitoarei britanice Beatrix Potter, așa că m-am bucurat să-i descopăr biografia, precum și minunata lume mică imaginată și ilustrată pentru copii. Ceea ce m-a impresionat la ea, pe lângă creativitate bineînțeles, a fost tăria de caracter, căci am perceput-o ca pe o femeie puternică, de neoprit în îndeplinirea a ceea ce își dorește. S-a îmbogățit din scris, dar a folosit banii pentru a salva natura de progres, gest care mi se pare cu adevărat nobil... Avea dreptate Tâlvana, filmul merită văzut.

sfat pentru când...

...

... ai vrea să faci multe, dar timpul nu-ți ajunge pentru că statutul de majordom implică îndatoriri care te obligă constant să te reorganizezi:

„Ești stresată? Nu te agita că faci lapte bătut... Lapte abătut!”

un dulce franțuzesc

...

când ai văzut-o gata, m-ai întrebat cu ce ocazie. ai crezut că e la mijloc vreo numărătoare de-a mea despre care ai uitat... ei bine, cu ocazia unei zile obișnuite și pentru că am vrut să încerc ceva nou. [de fapt, și pentru că am citit despre clafoutis cu cireșe că e o prăjitură franțuzească și am fost curioasă cum e.]

„valurile” și tumultul lor

...

Nu ai cum să nu te gândești la momentul acela, mai ales când trec zilele, când trec săptămânile, când burtica tot crește și evenimentul e din ce în ce mai aproape. Zeci de scenarii despre cum și când o să se întâmple. Ai un plan, dar nu știi dacă o să te poți ține de el. Inevitabil, intervine neprevăzutul. Reminiscență a conștiinciozității din copilărie, nu te duci nepregătită la examen. Participi în prealabil la ședințe Lamaze și la un curs de alăptare, ca să te simți în cunoștință de cauză. Totul e aranjat și ai impresia că așa e. Da, dar, inevitabil, intervine neprevăzutul. Niciodată nu e la fel. Vine și ziua estimată de doctori. Trece și nu se întâmplă nimic. La fel și următoarea, și cea de după ea. Părinții sună zilnic să întrebe cum te simți. Așteaptă cu răbdare, dar parcă nimeni nu mai are răbdare. Se apropie Paștile. Trec opt zile de la data probabilă. E deja Săptămâna Mare. Mergi la doctor; îți mai dă un ultimatum de două zile. Marți îi suni pe cei dragi și le spui că încă nu se întâmplă nimic, ca mai apoi, miercuri noaptea, să le trimiți mesaj părinților. Accepți să fie anunțat și domnul doctor. Ajunsă la spital, ești purtată pe valuri incontrolabile. Momentul e atât de aproape, dar durerea îl îndepărtează. Tehnici de respirație și de relaxare? Pregătire prealabilă? Dispar, le uiți pe toate... Abia de poți să te calmezi. Aplici sfaturile primite tot de-a-ndoaselea. Durerea pare că nu se mai termină și ți-e teamă. Nu ai ceas, dar știi că a trecut mult... Ți-e teamă că, prelungindu-se atât, n-o să mai poți și vor recurge la operație. Domnul doctor rămâne însă ferm, te încurajează. Îți cunoaște planul și vrea să te ajute să ți-l îndeplinești. Perseverența lui și a moașei înving teama ta. Viața învinge moartea. E ora 9:05. Un pui de om vine pe lume. Mult așteptat, mult dorit... 

petit bonheur

...

în lipsa unui câmp zumzăitor cu flori, e odihnitoare și liniștea lui Acasă ...

despre cum imaginația poate zbura uneori prea departe

...

Datorită Elenei, mi-am amintit azi de rochia mea albă și de motanul doamnei Mutu. Nu mai știu cum îl cheamă; ori din cauză că nu mi-a spus, ori pentru că imaginația mi-a zburat prea departe când am intrat în apartamentul de la etajul unu. Gata modificată, o adusesem pe Reina acasă, dar pentru că oricum urma să merg să o îmbrac acolo, mi s-a dat ideea de a o lăsa cu o zi înainte la vecina. Nimic în neregulă, așa că am acceptat. Da, doar că vecina avea și un motan, iar eu, din motive care-mi rămân necunoscute, nu am fost niciodată prietenă cu pisicile. Mi s-a făcut inima cât un purice și am înghițit în sec. Am străbătut apartamentul vagon până la ultima cameră, unde, amabilă, doamna Mutu mi-a spus că pot lăsa rochia. Am întins-o pe pat să nu se șifoneze, iar dumneaei a adăugat că va închide ușa, iar motanul nu prea intră acolo. Eu, de teama gheruțelor, începusem deja să-mi imaginez cum o să se desfete patrupedul în straturile albe ale rochiei, sfâșiind-o. Urmarea era, bineînțeles, că eu aveam să mă trezesc fără rochie în ziua nunții. Ca să nu par din povestea cu drobul de sare, am încercat să-mi stăpânesc gândurile, să mă conving că nu are rost să fac caz din atâta lucru și, într-adevăr, motanul s-a dovedit cuminte. Mă întreb însă ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost ceva mai ghiduș...