...
A mai rămas o săptămână [îmi pare incredibil, dar doar atât mai e!]. Sâmbăta viitoare pe vremea asta îmi voi fi purtat rochia albă [simplificată, așa cum am dorit-o] pe care fiecare femeie o îmbracă o singură zi în viață și nu mă va mai chema Ardelean [mă consolează gândul că acum tata e împăcat - Ștrămpănel va duce numele familiei mai departe]. Din câte-am observat până acum, noul nume e destul de buclucaș; va trebui să silabisesc de multe ori și să le atrag atenția oamenilor că se scrie cu doi „s”, dar o să fac acest lucru oricând va fi nevoie... Nici nu mai știu de câte ori am fost întrebată zilele astea dacă sunt agitată sau stresată sau emoționată [una din aceste variante]. „Agitarea” mi se risipește datorită atitudinii lui Dar, iar emoția e una constructivă. Cine nu ar fi emoționat la gândul că nunta-i e atât de aproape?
Azi 80. Suntem în clasa lui prezență. Carevasăzică, așa cum ar spune bunicul nostru care ne amintește despre cum era viața înainte vreme, candidați la căsătorie.