avem

...

avem

un car de timp

pe care să-l petrecem

împreună

și-n care

să ne desăvârșim...

acasă, locul unde s-a născut veșnicia mea

24*

foto: © Spiridușa

...

am plecat în tihnă spre casă, cu o escală la „Poșta veche” [loc care, spre dezamăgirea mea, nu era amenajat ca o veritabilă poștă de altădată, cum mi-am imaginat imediat ce i-am văzut numele] și alta la Bocca del Rio [să ne luăm vestele, ițarii și cămașa], unde am primit un mult-așteptat buchet de veritabile margarete [asta după ce, săptămâni întregi, le-am făcut capul calendar celor dragi în căutarea - și, într-un final, negăsirea - lor pentru aranjamentele de la restaurant]. când am ajuns era deja seară. îmbrățișările și prezența lor au fost cel mai mare dar pe care-l puteam primi [anul trecut, deși în Sibiu, nu am avut cum să merg să-i văd]... 

carevasăzică, ce oameni minunați am în viața mea! 

24

...

am așteptat până a trecut de miezul nopții, apoi am deschis pachetul. bănuiam că în spatele hârtiei maronii se ascunde un tablou pictat de ea. [de fapt, eram sigură că așa e!]  înainte să plec de acasă, tata mi-a spus că voi duce dorul mărului cel bătrân cu a lui Căsuță Curcubeu în care am citit atâtea cotoare și am ascultat serenade după serenade ale greierilor, seară de seară, veri întregi... [eram conștientă că așa se va întâmpla, dar mi-am urmat cărarea. vrând-nevrând, timpul a trecut. vrând-nevrând, am crescut. așa se face că anul acesta de ziua mea m-am trezit că mă cheamă altcumva...] 

așa a fost! hârtia maronie proteja o minune imaginată de mintea fizicianei pictorițe: mărul și Micul Prinț pe aceeași pânză! „Să-mi fie cu iertare dacă am îndrăznit prea mult din propriul tău univers, dar promit că n-am intrat pe ușă cu bocancii plini de noroi.” așa-zisul noroi e, în fapt, mărgăritar. mulțumesc, dragă Castană!

mulțumesc ție! mulțumesc vouă! mulțumesc, Doamne-Doamne!

23+365

...

Am plecat [doicaunul, cu verighetele strălucind pe inelarul stâng] într-un loc secret, unde să ni se risipească oboseala și unde să ne bucurăm de liniște. Din prima secundă în care-am inspirat aerul de aici am știut că a fost cea mai bună alegere. Apoi nuanțele de verde - nu-ți ajung degetele de la mâini să le numeri...

Arthur, Albion și Vulpiță ne-au însoțit în drumeție, ca niște tovarăși care ne cunoșteau dintotdeauna [asta după ce cu o seară înainte ne-au lătrat ca pe doi necunoscuți ce eram]. S-au gudurat, au sărit, au fugit cu noi de norii de ploaie, ne-au așteptat [doar Vulpiță până la final și a primit prăjiturică în formă de os], la un moment dat parcă ne-ar fi și vorbit...

Despre tine - necuvinte. Tu știi.

cele douăsprezece clase

...

stupefiat

nespus 

auscultăm

împreună

creștem 

răbdând
creștinește

jertfelnic

consimțire
păzire

cruce

prezență.

jurnal prenupțial*

...

Dar: „Am nevoie de sfaturile mele spuse din gurița ta...”

Dar: „Am nevoie de sfaturile tale spuse din gura ta...”

Am avut o zi pliiiină, a cărei concluzie principală e aceea că înainte de un asemenea mare eveniment din viață trebuie să rămâi calm [chiar dacă e greu!]. Dacă-i dai inimii plusplusuri inutil nu rezolvi nimic. Scriu acest lucru după ce timp de câteva zile am oscilat în toate punctele parabolei, uneori fiind, dintr-un moment într-altul, la polii opuși. 

Acum e totul aproape gata. 

Astăzi am probat ultima dată rochia înainte de a o aduce acasă și am simțit din nou același lucru ca atunci când am văzut-o întâi în vitrină și magazinul era închis. M-am consolat cu gândul că acum nu se găsesc margaretele cu mijlocul galben, ci doar surorile lor crizanteme cu mijlocul verzui, și mostra de buchet mi-a liniștit temerile. 

 Vremea a fost ursuză toată ziua și a plouat. Pe seară am fost întrebată dacă am mâncat din oală [la noi la Sibiu se zice că dacă plouă la nuntă a mâncat mireasa din oală] și, cumva surâzând în lăuntrul meu, mi-am dat seama că au fost destule dăți când am făcut asta - uneori mai pe furiș, alteori fățiș. Acum, cum o vrea Doamne Doamne să fie sâmbătă, importantă e Taina...

jurnal prenupțial

...

Azi în prima parte a zilei mi-a bătut inima atât de tare, încât am avut impresia că urma să-mi sară din piept. Poate ai dreptate și o fi fost de la cafea, deși în lăuntrul meu simt că nu e așa, că e mai mult decât atât [e inexplicabilul care dă farmec vieții]. „Las că-ți trece pân te măriți!” - acesta era răspunsul pe care-l primeam mereu când eram mică și mă loveam sau mă plângeam că mă doare ceva. Acum trebuie să am grijă să rămân întreagă până sâmbătă, nu prea ar mai fi timp de posibile vindecări... Mă uit în calendar și nu-mi vine a crede cum au zburat lunile! 

Tu ai Dar, așa că:

80

...

A mai rămas o săptămână [îmi pare incredibil, dar doar atât mai e!]. Sâmbăta viitoare pe vremea asta îmi voi fi purtat rochia albă [simplificată, așa cum am dorit-o] pe care fiecare femeie o îmbracă o singură zi în viață și nu mă va mai chema Ardelean [mă consolează gândul că acum tata e împăcat - Ștrămpănel va duce numele familiei mai departe]. Din câte-am observat până acum, noul nume e destul de buclucaș; va trebui să silabisesc de multe ori și să le atrag atenția oamenilor că se scrie cu doi „s”, dar o să fac acest lucru oricând va fi nevoie... Nici nu mai știu de câte ori am fost întrebată zilele astea dacă sunt agitată sau stresată sau emoționată [una din aceste variante]. „Agitarea” mi se risipește datorită atitudinii lui Dar, iar emoția e una constructivă. Cine nu ar fi emoționat la gândul că nunta-i e atât de aproape?

Azi 80. Suntem în clasa lui prezență. Carevasăzică, așa cum ar spune bunicul nostru care ne amintește despre cum era viața înainte vreme, candidați la căsătorie.

poveste despre bătrânețea întineritoare

...

Să vezi un om de 93 de ani care văruiește prin curte, care se simte rău dacă nu iese zilnic în grădină să-și plivească zarzavaturile și să vadă cât a mai crescut ceapa și ce face via, un om care are drag de muncă și de adevărata simplitate, un om cu vioiciune și firesc în purtare și care nu înțelege anormalitatea normalului cotidian pentru că înainte vreme lucrurile nu stăteau deloc așa... Să auzi vorbe de duh din partea unui asemenea om, să fii nevoit să dai glas cuvintelor clar și răspicat pentru că altfel nu ești înțeles, să fii povățuit de un om care stă smerit în colțul sobei pe un taburel în timp ce toți ceilalți sunt strânși în jurul mesei și să-l auzi spunând „Stați, mamă, liniștiți! Bucuria mea e să vă văd pe toți aici!”. Să te gândești că omul acesta a trăit singur timp de optsprezece ani fără a se revolta... Să-l vezi mergând în „ciumag”, cocoșat de vremi, fără un ochi, cu ochelari, dar, cu toate acestea, parcă întinerind. Cunoscând un asemenea om începi să apreciezi altfel viața!

Lumina

...

cea mai trezvitoare urare a omenirii: HRISTOS A ÎNVIAT!