...
Poate că niciunul dintre noi nu bănuia, atunci când am plecat pe jos din mijlocul nicăieriului zgomotos, că pașii o să ne poarte de-a lungul întregului oraș, tu povestindu-mi despre locurile și oamenii copilăriei și adolescenței, eu minunându-mă de toate. O plimbare fără clar de lună, dar ținându-ne de mână. Tu purtându-mă pe bulevarde, eu furându-ți din când în când câte-o privire [uneori binecunoscută, alteori nouă, necitibilă]. Era destul de frig și aveam mâinile reci [după zeci de minute am reușit să ți le răcesc și ție], dar când am ajuns în fața teatrului și l-am văzut și auzit pe Gheorghe Zamfir cu al lui nai, tot ce-am mai știut a fost că inima-mi sălta zglobie sub haină. Mi-au plăcut apoi ruinele labirintice, cu turnul și copacul pitoresc, pe care te-am convins să-l privești secunde bune. Mi-ai arătat fântâna uriașă cu aripi care se închid și se deschid, și, după alte multe ocolișuri, am ajuns și-n fața vitrinei unde mi-a rămas încă de acum două săptămâni gândul. Rochia era încă acolo! Mă aștepta cuminte. Te-ai uitat la mine și-ai zâmbit. Erai fericit pentru că mă vedeai fericită. Ai analizat-o câteva minute, m-ai privit blând, apoi ne-am continuat plimbarea spre casă... Aproape că fusesem dați dispăruți.