...
„Femeile știu să râdă în timp ce le curg lacrimile.” (Savatie Baștovoi)
trăiesc un amalgam de stări în același timp. unele mai contradictorii decât altele. sunt cel mai fericit și mai iubit și mai binecuvântat dintre pământeni, și totuși, o plângăcioasă. mă dor comportamentele oamenilor mari. nu li le înțeleg. mă dor, mă rănesc. nu vreau să ajung un om mare cu griji! nu vreau să-mi fie frică de eruperea vulcanului în orice moment din cauza oboselii. nu vreau să uit de prietenii dragi! nu vreau să nu mai am timp să scriu scrisori, ele sunt parte din inima mea, fără de ele simt că-mi lipsește ceva esențial... sunt liniștită și am nădejde, știu și văd zi de zi cât de multă grijă are Doamne Doamne de noi. pe de altă parte, e greul. neputința de a îmbrățișa pe cineva drag care e undeva departe și care s-ar descărca cuiva, dar nu are decât patru pereți în preajmă. distanța nu poate pune zăgazuri între oameni, asta știu sigur! și dacă mă uit spre Cer, îi simt pe toți alături: pe toți cei dragi de care mi-e dor, pe cei care au nevoie de o proptă, pe cei care au rămas într-o cămăruță tăcută...