...
Trecerea timpului începe să mi se pară firească. Ceea ce continuă să rămână incredibil, inefabil, extraordinar e viața în sine. Cum ajungi să crești, să te maturizezi, să te schimbi, dar să rămâi în esență același. [Scriu asta raportându-mă la mine. Așa simt. Mă văd zi de zi alta. Până la urmă, cred că e normal să fie așa...] Vrând-nevrând, lași urme pe unde treci. Sau alții lasă urme în inima ta. Și nu mă refer aici la urme de fum, de parfum, sau la alte asemenea izuri, ci la momentele în care te simți pur și simplu luat de mână și scos la lumină. La urmele pe care ieșirea, schimbarea le impregnează înlăuntrul tău. Eu sunt o privilegiată: am destui astfel de oameni-cu-brațe-întinse în viața mea. Datorită lor cresc și rămân aceeași...