...
Dragă Făuritorule,
Astăzi aș fi vrut să am aripi și să aterizez până pe Laudongasse ca să te pot îmbrățișa. Cu îmbrățișare de urs polar [nu ca să îngheți, ci ca să simți prietenia]. Vezi tu, în toți acești ani ai devenit unul dintre acei diamantini de la care am învățat că prietenia adevărată iartă și uită, dar nu te uită. De la tine am primit avânt în toate dățile în care aș fi preferat să mă prefac într-un ghemotoc de arici și să rămân unde sunt decât să îndrăznesc să dau greș urmându-mi un vis. Tu m-ai tras de mânecă și m-ai îndemnat să nu mă complac. Ai avut grijă să mă întrebi constant dacă mi-e bine. M-ai iertat când m-am comportat ca un copil prostuț. Ți-ai păstrat răbdarea și buna creștere [căci am avut dreptate astă-vară când ți-am spus că ești „binecrescut”!]. M-ai acceptat diferită, cu ciudățeniile pe care poate adesea nu mi le-ai înțeles. M-ai ascultat de nenumărate ori când am avut mai mare nevoie... M-ai amuzat cu povești despre bunici nonconformiste, călătorii cu peripeții și străinezi cam șui. Mi-ai hrănit constant dragostea de cărți, precum și cea pentru ceai. Mi-ai dat bobârnace în a căuta să descopăr pictura. M-ai expediat realist de fiecare dată când ți-am povestit despre cai verzi pe pereți. M-ai ajutat să nu mă fac ghemotoc, ci să deschid ochii. M-ai acceptat diferită și m-ai iertat. Cred că asta înseamnă că-mi ești prieten adevărat. Aș fi vrut să am aripi și să te pot îmbrățișa. Pentru câteva secunde, chiar mi-am imaginat că am făcut asta...
Îți mulțumesc și înzecită bucurie îți doresc!
cu drag,
literatista