70

...

Poate că niciunul dintre noi nu bănuia, atunci când am plecat pe jos din mijlocul nicăieriului zgomotos, că pașii o să ne poarte de-a lungul întregului oraș, tu povestindu-mi despre locurile și oamenii copilăriei și adolescenței, eu minunându-mă de toate. O plimbare fără clar de lună, dar ținându-ne de mână. Tu purtându-mă pe bulevarde, eu furându-ți din când în când câte-o privire [uneori binecunoscută, alteori nouă, necitibilă]. Era destul de frig și aveam mâinile reci [după zeci de minute am reușit să ți le răcesc și ție], dar când am ajuns în fața teatrului și l-am văzut și auzit pe Gheorghe Zamfir cu al lui nai, tot ce-am mai știut a fost că inima-mi sălta zglobie sub haină. Mi-au plăcut apoi ruinele labirintice, cu turnul și copacul pitoresc, pe care te-am convins să-l privești secunde bune. Mi-ai arătat fântâna uriașă cu aripi care se închid și se deschid, și, după alte multe ocolișuri, am ajuns și-n fața vitrinei unde mi-a rămas încă de acum două săptămâni gândul. Rochia era încă acolo! Mă aștepta cuminte. Te-ai uitat la mine și-ai zâmbit. Erai fericit pentru că mă vedeai fericită. Ai analizat-o câteva minute, m-ai privit blând, apoi ne-am continuat plimbarea spre casă... Aproape că fusesem dați dispăruți.

16x25

...

nu pot niciodată să-mi dau seama dinainte când urmează o nouă clasă. la fel s-a întâmplat și acum două seri. simțeam, vedeam că ești pe cale de a coace ceva, dar nici prin gând nu mi-a trecut că urma să primesc felicitările pentru consimțire și primirea în păzire. vezi tu, ne suntem reciproc completarea celuilalt: tu, matematician, ești de multe ori mult mai chițibușar într-ale cuvintelor decât mine, iar eu, literatistă, pot câteodată să fac calcule în minte mai repede decât tine. [prin extrapolare de la matematică și literă, suntem ca două jumătăți de paradox care doar împreună funcționează ca un întreg...] la multe întru păzire, dragă Dar!

surâs

...

ce frumos surâzi

când te știi privit!

răzbate 

din lăuntrul tău

o lumină 

de care,

fără să-ți dai seama,

încă din vremea lui ba-da,

m-am îndrăgostit.

minipoveste

...

Să găsești simplitatea, iată greul. O lecție esențială pe care am învățat-o împreună datorită invitației florărești. Acum, că o văd alături, gata pregătită, așteptând a fi înmânată sau trimisă, îmi dau seama că a ieșit cum am fi vrut de la început. [Bineînțeles, fără să știm asta atunci, altfel nu am fi străbătut drumul ultimelor săptămâni: fotografia cu mâini, desenul cu inimă și motive tradiționale, noaptea albă pentru tine încercând să o aduci la lumină, răzgândirea, alegerea a două alte fotografii, citatul despre păzire primit în dar de la bunicul cel blând-mustrător, fărâma de poveste la care nu am vrut să renunțăm pentru că ea grăiește despre noi, doicaunul...]. E greu să găsești simplitatea pentru că a o dobândi înseamnă să reușești să păstrezi doar miezul cel bun, fiind totodată conștient că nu poți ajunge la el fără a trece de coaja tare, lemnoasă, amară...

nestatornicie

...

„Femeile știu să râdă în timp ce le curg lacrimile.” (Savatie Baștovoi)

trăiesc un amalgam de stări în același timp. unele mai contradictorii decât altele. sunt cel mai fericit și mai iubit și mai binecuvântat dintre pământeni, și totuși, o plângăcioasă. mă dor comportamentele oamenilor mari. nu li le înțeleg. mă dor, mă rănesc. nu vreau să ajung un om mare cu griji! nu vreau să-mi fie frică de eruperea vulcanului în orice moment din cauza oboselii. nu vreau să uit de prietenii dragi! nu vreau să nu mai am timp să scriu scrisori, ele sunt parte din inima mea, fără de ele simt că-mi lipsește ceva esențial... sunt liniștită și am nădejde, știu și văd zi de zi cât de multă grijă are Doamne Doamne de noi. pe de altă parte, e greul. neputința de a îmbrățișa pe cineva drag care e undeva departe și care s-ar descărca cuiva, dar nu are decât patru pereți în preajmă. distanța nu poate pune zăgazuri între oameni, asta știu sigur! și dacă mă uit spre Cer, îi simt pe toți alături: pe toți cei dragi de care mi-e dor, pe cei care au nevoie de o proptă, pe cei care au rămas într-o cămăruță tăcută...

„într-o parte am și eu dreptate!”

„Ce s-ar întâmpla dacă dumneata ai vorbi așa cum scrii la mașină?”

miez de cugetare

...

Trecerea timpului începe să mi se pară firească. Ceea ce continuă să rămână incredibil, inefabil, extraordinar e viața în sine. Cum ajungi să crești, să te maturizezi, să te schimbi, dar să rămâi în esență același. [Scriu asta raportându-mă la mine. Așa simt. Mă văd zi de zi alta. Până la urmă, cred că e normal să fie așa...] Vrând-nevrând, lași urme pe unde treci. Sau alții lasă urme în inima ta. Și nu mă refer aici la urme de fum, de parfum, sau la alte asemenea izuri, ci la momentele în care te simți pur și simplu luat de mână și scos la lumină. La urmele pe care ieșirea, schimbarea le impregnează înlăuntrul tău. Eu sunt o privilegiată: am destui astfel de oameni-cu-brațe-întinse în viața mea. Datorită lor cresc și rămân aceeași...

leac de dor: Fularicescu al V-lea

Castana, croitoarea lui Fularicescu
...

„Fular al V-lea are și el povestea lui, ca tot clanul Fulariceștilor. A crescut cu drag pentru tine. [...] De obicei, când tricotez ascult filme sau seriale. Toate fularele și bluzele pe care le-am crescut au văzut filme. Fular al V-lea mai puține. Cumva el s-a vrut a fi crescut în liniște...”

abia am așteptat să ajungă! astă-seară, răbdarea mi-a fost răsplătită și l-am primit pe Fularicescu al V-lea. mi l-am înfășurat de gât chiar dacă nu mi-a fost frig. am vrut ca prin ochiurile lui să simt îmbrățișarea celor două mâini care l-au croșetat cu atâta drag... nu mai știu motivul pentru care l-am vrut în combinația asta de culori  [poate că n-a fost niciun motiv], dar e bun ca leac de dor. mulțumesc, dragă Castană! 

20

foto: Spiridușa

...

Zăpada scârțâindă sub picioare în liniștea nopții m-a făcut să înțeleg că, după atâtea luni, ajunsesem din nou Acasă... Timpul s-a dezbărat de vârteju-i hain, iar secundele au căpătat simțire. Aveam nevoie de o astfel de reînseninare. De o reamintire a esenței vieții. De o reconștientizare a tradițiilor românești. De o recalibrare. De liniște căpătată din trăirea în preajma lupilor tineri. De o curățire a sufletului... De această dată, îndemnul de final a fost: „Am încredere că o să fii luptătoare, Georgiana!”, și, neîndoielnic, sfătuitorul a știut prea bine de ce mi-a spus acest lucru.

nu-i totuna...

...

carevasăzică, datu-mi-am seama ori ba, a trecut sejurul acasă. nu știu când voi mai avea parte de un așa lung privilegiu, și poate abia acum, în seara dinaintea plecării, conștientizez darul acesta. cred că un examen important la care rămân cu restanță e acela al iubirii. le-aș scrie fiecăruia dintre acasători o scrisoare de iertare, dar mă întreb la ce bun dacă nu mă învăț minte și nu mă îndrept niciodată. din ce aluat o mai fi plămădită și starea asta? te-aștept cu brațele deschise, inima se vrea auscultată...

castel de nisip

...

mă gândesc că ține de un oarecare inefabil al vieții să te apuci de un lucru fără a-i fi înțeles de la bun început rostul, taina pe care ți-o va descoperi pe parcurs... cam asta am învățat eu în ultimele zile, datorită examenelor avute și recentei întâlniri cu doamna Mavrodin. celor dragi le-am împărtășit  deseori sentimentul că facultatea de trei ani a însemnat doar sorbitura caimacului dintr-un pahar cu lapte și că masterul s-a vrut rămânerea în apropierea nebăutului rămas. cu toate că între timp s-a cam schimbat contextul, resimt beneficiul de a nu mă fi înstrăinat prea necoaptă, prea devreme. învăț cum să-mi croiesc propria-mi practico-teorie, ca să nu mă mai aventurez în a face afirmații fiind în necunoștință de cauză. vreau să fiu înălțătorul unui castel de nisip, care, chiar dacă luat de ape, să-mi folosească prin însuși procesul de construcție... nimic nu e în zadar, nici întâmplător!

aripile pe care nu le îngrădesc distanțele

...

                             

                           Dragă Făuritorule,

             Astăzi aș fi vrut să am aripi și să aterizez până pe Laudongasse ca să te pot îmbrățișa. Cu îmbrățișare de urs polar [nu ca să îngheți, ci ca să simți prietenia]. Vezi tu, în toți acești ani ai devenit unul dintre acei diamantini  de la care am învățat că prietenia adevărată iartă și uită, dar nu te uită. De la tine am primit avânt în toate dățile în care aș fi preferat să mă prefac într-un ghemotoc de arici și să rămân unde sunt decât să îndrăznesc să dau greș urmându-mi un vis. Tu m-ai tras de mânecă și m-ai îndemnat să nu mă complac. Ai avut grijă să mă întrebi constant dacă mi-e bine. M-ai iertat când m-am comportat ca un copil prostuț. Ți-ai păstrat răbdarea și buna creștere [căci am avut dreptate astă-vară când ți-am spus că ești „binecrescut”!]. M-ai acceptat diferită, cu ciudățeniile pe care poate adesea nu mi le-ai înțeles. M-ai ascultat de nenumărate ori când am avut mai mare nevoie... M-ai amuzat cu povești despre bunici nonconformiste, călătorii cu peripeții și străinezi cam șui. Mi-ai hrănit constant dragostea de cărți, precum și cea pentru ceai. Mi-ai dat bobârnace în a căuta să descopăr pictura. M-ai expediat realist de fiecare dată când ți-am povestit despre cai verzi pe pereți. M-ai ajutat să nu mă fac ghemotoc, ci să deschid ochii. M-ai acceptat diferită și m-ai iertat. Cred că asta înseamnă că-mi ești prieten adevărat. Aș fi vrut să am aripi și să te pot îmbrățișa. Pentru câteva secunde, chiar mi-am imaginat că am făcut asta...

Îți mulțumesc și înzecită bucurie îți doresc!

cu drag,

literatista